Reduta sperantei de la poalele Copoului

Publicat de Curierul de Iasi la data de 05/01/2012

Aşa cum aratam în numărul precedent, acum 95 de ani, la 6 decembrie, stil nou, din anul 1916, căzând Bucureştii sub ocupaţia armatelor Puterilor Centrale, Iaşii deveneau «Capitala de război>> a României, în care s-au retras autorităţile şi au poposit sute de mii de refugiaţi. Problema cazării era deosebit de grea, insasi familia regală aşteptand găsirea şi pregătirea unei locuinţe aproape două săptămâni în gara Grajduri.

Instalată în casa fostului logofăt Dumitrache Cantacuzino (Palatul Copiilor de astăzi), unde sălăşluia Comandamentul Corpului de armată, sâmbătă, 26 noiembrie/9 decembrie, regina nota: „Era o casă mare, încăpătoare, nu prea ademenitoare, nici frumoasă. Dar era un acoperiş şi mă pusei pe lucru ca s-o fac cât se poate de plăcută.“

„Toată lumea tăbărâse pe regină”

Prea mult timp de aranjare n-a avut fiindcă reşedinţa a devenit un loc spre care se îndreptau mulţi necăjiţi să reclame, să se plângă, să ceară ajutor: „Nesfârşit şir de oameni pe care a trebuit să-i primesc,“ scria suverana. Nu lipseau nici miniştrii şi trimişii ţărilor aliate. Regele stând cu statul major lângă front, „toată lumea tăbărâse pe regină,” nota I. G. Duca. Casa Cantacuzino intra astfel în ochii oraşului chiar din primele zile, trecătorii botezând-o „Palatul reginei”.

Casa Cantacuzino a fost, timp de doi ani, resedinta reginei Maria. Era aproape singurul loc în care se mai spera în izbândă, in anii grei ai refugiului din Primul Razboi Mondial

Cu răbdare şi tact, îi primea pe toţi, îi asculta şi se silea să le rezolve problemele. Activă, mergea prin spitale şi sate, se ducea pe front, asculta propunerile ofiţerilor din tranşee şi le prezenta regelui pentru a se lua măsurile cuvenite. Miniştrii şi politicienii constatau – unii cu uimire – că urmaşa principelui Alfred, duce de Edinburg, al doilea fiu al reginei Victoria a Angliei, şi fiica marei ducese Maria Alexandrovna, fata ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, nu avea odihnă.

Susţinea autoritatea regelui, dar îl ajuta şi în atribuţii, atunci când era ocupat cu problemele frontului, devenind „comandir“ cum o porecleau unii  ofiţeri . Mergând pe front, prin sate şi târguri, discutând cu medici, infirmiere, ostaşi, săteni, ştia mai bine ca toţi lipsurile de echipamente, de hrană, îmbrăcăminte, muniţie, medicamente şi căuta prin toate mijloacele să le înlăture. Potrivit memorialistului Constantin Argetoianu: „A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătăţire a soartei sau a traiului. O găsim în tranşee printre combatanţi, în rândurile înaintate; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare, printre răniţi, printre bolnavi. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molime…“

Regina Maria, alaturi de raniti intr-un spital al crucii Rosii din Iasi. Fotografie publicata in New York Times, editia din 6 ianuarie 1918

În Iaşul sfârşitului de an 1916, copleşit de dureri şi deznădejdi, casa Cantacuzino de la poalele Copoului era aproape singura clădire în care se mai spera şi se credea cu tărie în izbândă, devenind „Reduta speranţei“, cum scria un gazetar francez sau cum avea să noteze Nicolae Iorga în volumul „O viaţă de om aşa cum a fost“: „Dar unde întâlneam siguranţa neclintită cu privire la neapăratul rezultat al războiului era în Palatul Reginei, care se aşezase la Comandamentul Corpului de Armată, bătrâna casă boierească, plină şi ea de amintiri. Acolo, în odăile luminate până târziu noaptea, nu înceta activitatea. Se lucra pentru răniţi, pentru armată, cu un grup de doamne alese de regină, se primeau ştiri, se încercau sugestii pe lângă regele mai îndărătnic decât oricând în afirmarea autorităţii sale, se cereau şi se dădeau sfaturi“.

Marele salon de baluri se transformase în atelier unde se făceau mănuşi, fulare, pulovere, se coseau cămăşi, se producea bandaje pentru răniţi, devenind sediul „Comandamentului de luptă cu toate nevoile“ („Ultima romantică“). Într-o odaie cu o masă lungă la mijloc, pe care trona un uriaş samovar cu ceai pus la îndemâna vizitatorilor pentru încălzire, întâlnindu-se miniştrii ţărilor aliate din Antanta şi alţi emisari, palatul de la poalele Copoului a devenit şi «Palatul Micii Europe».

Vreme de doi ani, până în noiembrie 1918, când Guvernul şi regele s-au întors la Bucureşti după victoria aliaţilor, Palatul Cantacuzino a fost punctul central al Iaşilor.

Regele fiind ocupat cu problemele frontului, abia din ianuarie 1917, şi-a stabilit reşedinţa oficială în fosta locuinţă a lui Cuza Vodă din strada Lăpuşneanu (azi, Muzeul Unirii), unde se ţineau consilii militare, şedinţe de lucru, întruniri ministeriale, venind în Copou doar la vremea mesei sau pentru „a trăi câteva ceasuri în oaza de speranţă creată de regină.“

Copoul Rezistenţei Naţionale

Mai sus de Palatul reginei, doar la câţiva zeci de paşi, pe colţul străzilor Carol I şi Carp (Garabet Ibrăileanu) în casa Rosetti, existentă şi astăzi (zidirea cu bolţi pe sub care trece trotuarul), locuia omul politic Dimitrie (Mitică) Greceanu (1860-1920), conducătorul fracţiunii conservatoare locale, pro-antantistă, în fruntea căreia se găsea Tache Ionescu (1858-1922). Fiindcă în decembrie 1916 s-a format Guvernul de coaliţie liberal-conservator şi stăpânul casei era şi ministrul Lucrărilor Publice, „la Mitică Greceanu acasă, în biroul lui, o cameră destul de mare, dar fără gust mobilată“ (I. G. Duca), se ţineau consiliile guvernamentale.

Lângă casa lui Greceanu aflându-se palatul hatmanului Toderaş Balş, preluat de Cercul Militar, în odăile acestuia funcţiona Ministerul de Externe ce se lupta pe frontul diplomatic.

În complexul de clădiri al Şcolii Militare – azi Spitalul Militar – lucra Marele Cartier General al Armatei române, aripa din deal găzduind Misiunea franceză sosită în ajutor cu personal medical, ofiţeri şi ostaşi, iar Şcoala Normală de Fete „M. Sturza“ de vizavi adăpostind Comandamentul armatei ruse aliate – în cadrul Antantei -, până la dezagregarea ei sub influenţa ideilor maximaliste (bolşevice) ale revoluţiei din octombrie 1917.

Casele din jur erau ocupate de ofiţeri superiori, conducătorul Misiunii franceze, generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), locuind la profesorul G. Bogdan din strada „40 de Sfinţi“.

Ceva mai sus, sub acoperişul profesorului Ioan Paul din strada Asachi, la numărul 9, şi-au găsit adăpost Octavian Goga, redactorul-şef al gazetei de front „România”, şi Barbu Şt. Delavrancea, iar puţin mai încolo, la fostul număr 5, stătea vestitul ministru de Finanţe Emil Costinescu. În locuinţa acestuia, „în prima cameră la dreapta cum intrai“, potrivit aceluiaşi memorialist I. Gh. Duca, „Guvernul României a luat măsurile din care după atâtea jertfe trebuia să iasă înfăptuirea visului nostru secular“.

Nu departe, pe strada Lascăr Catargi, unde-i acum Radio Iaşi, avea reşedinţa primul-ministru I. I. Brătianu, alături de Saint Aulaire, ambasadorul Franţei («Salutări din Iaşi, capitala României întregite»).

Universitatea (aripa din deal) adăpostea Ministerul Instrucţiunii, în Aulă întrunindu-se senatorii atunci când nu aveau şedinţe comune cu deputaţii instalaţi la Teatrul Naţional.

Tot pe Copou, în strada Lăţescu (numită azi Titu Maiorescu), pe dreapta, unde s-a ridicat un bloc, locuia Tache Ionescu, politicianul cu multă experienţă şi spirit de cumpănire a faptelor, în odaia căruia, de asemenea, se aduna Guvernul pentru dezbateri importante.

Clădirea înaltă, cu etaj, rămasă acum singuratică vizavi de Universitate, aparţinea juristului Gh. Mârzescu, mai întâi primar, prin silinţa căruia miile de refugiaţi  sosiţi la porţile Iaşilor au găsit un adăpost, apoi ministr al Agriculturii şi Domeniilor în Guvernul de coaliţie şi gazda multor consilii şi întruniri guvernamentale. Aşa cum avea să scrie, prin 1929, Vintilă Brătianu: „În casa lui Mârzescu s-a păstrat în timpul ocupaţiei străine nu numai nădejdea zilelor mai bune, dar şi firul sacru al Rezistenţei Naţionale“. Faptul era consemnat prin o placă de amintire fixată pe un perete în noiembrie 1929, ce s-ar cuveni să-şi reia locul, împreună cu altele pentru marcarea zidirilor şi relicvelor Iaşului istoric.

In noiembrie 1918, Guvernul se intorcea la Bucuresti

Pe calea Copoului sau strada «Rezistenţei Naţionale», cum îi spuneau străbunii înfioraţi de spiritul patriotic, în vara anului 1918 ieşenii se plimbau cu steguleţe tricolore în mâini, fluturându-le ostentativ prin faţa clădirii de astăzi a Spitalului Militar, unde se instalase Misiunea germană de ocupaţie, venită în locul celei franceze, expulzate, după ce România a fost silită să încheie armistiţiu şi apoi pace cu Puterile Centrale (martie 1918). La capătul bulevardului, pe dealul Copoului, aşteptau semnalul începerii luptei de eliberare regimentele de infanterie şi cavalerie retrase după armistiţiu în cazărmi. Acesta se lansa la 27 octombrie/9 noiembrie 1918 când guvernul, la îndemnul Franţei victorioase, dădea ultimatum trupelor ocupante să părăsească teritoriul României: Oltenia, Muntenia, Dobrogea.

Antanta învinsese. Guvernul se întorcea la Bucureşti, sâmbătă, 17/30 noiembrie 1918 părăsind «Capitala de război>> şi familia regală. Coborându-se steagul de pe acoperişul reşedinţei regale din strada Lăpuşneanu, Iaşul revenea la rangul pe care îl acceptase cu mărinimie în anul 1859, pentru a se săvârşi Unirea Principatelor şi a se înfăptui România.

Ion Mitican

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*