Pr. Constantin Sturzu: „Omul de azi are o foame crescândă de sens”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 10/03/2016

„Omul are nevoie să găsească în biserica de parohie o mare familie, să simtă că a ajuns, în sfârșit, acasă”

Consilier cultural și director general al Centrului Cultural Misionar “Doxologia” al Arhiepiscopiei Iașilor, dar şi preot paroh al Bisericii “Nașterea Maicii Domnului” – Talpalari din Iași, părintele Constantin Sturzu impresionează prin cuvântul limpede şi povăţuitor prin care îndeamnă la respectarea valorilor spirituale, într-o lume ameninţată de diversiuni de la adevăratul sens al fiinţei, calea spre mântuire.

Agapa la Talpalari

Curierul de Iaşi: –  Începând de luni, 14 martie, credincioşii ortodocşi intră în Postul Mare al Paştelui. Într-o epocă a superficialităţii, a consumului dezlănţuit de orice şi oricum, cum mai poate un om obişnuit să aibă tăria de a se întoarce la simplitate şi cumpătare?

Constantin Sturzu: – Cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Omenește vorbind, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de revenit la simplitate și cumpătare. Postul nu este un scop în sine, o încordare a voinței sau o testare a limitelor. Sigur, el este și un exercițiu de libertate. Când ne propunem să postim, adică să disciplinăm toate simțurile noastre, să ne ținem mintea departe de atâta nor de influențe, atunci constatăm cât de (ne)liberi suntem. Conștientizăm că, de fapt, sunt multe lucruri care ne leagă de această lume și suferim de multe adicții, chiar dacă mai puțin vizibile ca, spre exemplu, alcoolismul. Încât postul este un soi de luptă de eliberare a sufletului și a trupului de sub orice fel de putere străină. De altfel, postul ne și ajută să redevenim stăpâni peste viața noastră, peste trupul și peste mintea noastră. Dar, dincolo de toate, postul este un loc de întâlnire cu Dumnezeu: eu postesc pentru că acesta este un mod de a mă conecta la dumnezeire, de a relaționa cu Dumnezeu. Ca și rugăciunea sau împlinirea altor precepte evanghelice, postul îmi deschide ușa Împărăției, ușa unei alte realități decât cea pământească (dar care o înglobează pe aceasta). Iar postul poate fi ținut doar dacă Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să-l țin, dacă Îl las pe El să-mi revigoreze puterile mele slăbite, pervertite chiar, de atâta „înlumire”.

Pr Sturzu la conferinta Pro Vita

C.I.: – De-a lungul secolelor, Biserica Ortodoxă Română şi-a adus o contribuţie esenţială la dezvoltarea ţării, prin înfiinţarea unor instituţii de învăţământ, unităţi spitaliceşti, tipărirea de cărţi emblematice pentru cultură românească. Cu toate acestea, există un curent de opinie care încearcă să acrediteze ideea că Biserica nu e un factor de progres, ci, mai degrabă, o instituţie desuetă. Ce ar trebui să facă Biserica Ortodoxă Română pentru a demonstra contrariul?

C.S.: – Cred că ar fi o capcană dacă Biserica ar încerca să demonstreze ceva, să arate lumii cât de mult bine face și ce contribuție importantă aduce în societate. Cu alte cuvinte, în nici un caz Biserica nu trebuie să-și facă imagine, să se impună în lume cu mijloace lumești. Asta nu înseamnă că Biserica nu trebuie să comunice, să se deschidă cât mai mult către societate, dar asta să o facă în duhul Celui Care este Cap al Bisericii – adică în duhul Mântuitorului Iisus Hristos. „Strategia” Bisericii, la acest capitol, este concentrată într-un îndemn pe care Domnul îl adresează ucenicilor: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Dacă noi, cei din Biserică – și aici includ și pe laici, nu doar pe clerici – ne facem datoria cum se cuvine, cu onestitate și smerenie, nu cu gândul de a ne promova pe noi înșine, ci de a vesti lumii pe Hristos Cel Răstignit și Înviat, atunci nu mai contează ce curente de opinie ne discreditează. Dimpotrivă, toate criticile sau atacurile nu fac decât să ne întărească duhovnicește, ne ajută să fim și mai determinați pe calea mântuirii. Când primim acuze nedrepte, dar avem smerenie și dragoste, atunci Dumnezeu ne dă belșug de har. Iar dacă atacurile sunt îndreptățite, atunci ele reprezintă o șansă, aceea de a ne uita în propria inimă și în ograda proprie și a vedea ce este de îndreptat, unde anume greșim; sunt un semnal că trebuie să facem pocăință.

 

C.I.: – Pentru unii, omul este element statistic, pentru alţii, public ţintă. Cum arată omul pentru dumneavoastră, ca preot paroh? Prin discuţiile pe care le aveţi cu enoriaşii, ce impresie vă lasă omul acestor vremuri?

C.S.: – Dacă e să creionez un profil, pot evidenția două aspecte care sunt specifice omului contemporan, nemaiîntâlnite de-a lungul istoriei. Sub influența unei anumite bunăstări economice, a urbanizării excesive și, mai ales, a unei risipiri în mediul virtual (includ aici și internetul, și televiziunea, dar și orice fel de exces de tehnică), lipsit fiind de suportul comunităților tradiționale, în care se reglau cumva natural diferitele probleme, omul de azi a devenit un soi de pacient al ospiciului numit „lume”. Încât el așteaptă de la Biserică cuvânt vindecător, terapie spirituală, mângâiere și integrare într-o comunitate de iubire. Al doilea aspect pe care vreau să-l subliniez este că omul de azi, spre deosebire de epocile în care importante erau siguranța și împlinirea unor nevoi fundamentale, are o foame crescândă de sens. El caută răspunsuri și un rost pentru propria-i viață. Iar Biserica asta și oferă, căci Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

 

C.I: – Aţi absolvit un liceu de matematică-fizică, aţi urmat cursurile unei facultăţi tehnice, dar v-aţi îndreptat apoi către studii de filosofie şi teologie, desăvârşite cu brio. Pentru un slujitor al Bisericii, poate reprezenta un avantaj cunoaşterea şi a unei lumi definită prin exactitate ştiinţifică? Pot convieţui certitudinile inginereşti cu cele spirituale?

C.S.: – Pentru mine, traseul de la Politehnică la Teologie, via Filosofie, a fost unul firesc, care a corespuns unor nevoi crescânde de a fi cu Dumnezeu. Și constat acum, ca preot paroh, ca duhovnic, dar și în calitate de consilier cultural și coordonator al unei edituri, a două tipografii și a unui departament media – cu activitate în mediul online, pe radio, TV și în presa scrisă –, că tot ceea ce am acumulat de-a lungul timpului îmi este de mare folos. De la ingineri am căpătat deprinderi practice și de organizare, izvorâte din ideea unei raționalități a lumii create de Dumnezeu, de la filosofi am învățat și rigoarea limbajului, și curajul hermeneutic, primind imboldul de a mă adânci mereu către noi înțelesuri, chiar și ale unor texte bimilenare precum cele noutestamentare.

Pr Sturzu si parte din ucenici

C.I.: – Înaltpreasfinţia Sa Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, spunea despre pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva că este “Un moment pe care mulţi îl aşteaptă de un an de zile şi cu nădejde într-o călătorie binecuvântată, pentru ca apoi, întorcându-se în viaţa lor, să aibă hrană pentru suflet şi pentru minte”. În schimb, unii oameni nu trec cu anii pe la nici un lăcaş de cult. Ce îl poate determina pe cineva să ocolească biserica?

C.S.: – Sunt multe motivele pentru care oamenii nu-și îndreaptă pașii către un lăcaș de cult. Într-adevăr, unii consideră că pot avea o relație directă cu Dumnezeu și nu le trebuie nici un fel de mijlocitor. Dar cei onești, sinceri în demersul lor spiritual, ajung repede la concluzia că nu te poți mântui de unul singur, că omul are o structură comunitară și că nu poți avea pe Dumnezeu într-o inimă care nu-i cuprinde pe toți oamenii. Pentru că în noi este înscrisă chemarea aceasta, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21): una cu Dumnezeu, una cu tot omul. Și numai în Biserică avem această conștiință, că suntem „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30), că suntem în legătură de iubire unii cu ceilalți, și toți cu Domnul. De aceea, omul are nevoie să găsească în biserica de parohie o mare familie, să simtă că a ajuns, în sfârșit, acasă. Dacă nu e așa, este vina noastră, mai ales a celor ce păstorim aceste comunități, și e firesc ca oamenii să nu se regăsească într-un spațiu rece, populat cu indivizi, nu cu prieteni, în care domină ritualul formal și o predică sforăitoare, atemporală.

 

C.I.: – Învierea Domnului reprezintă victoria vieţii asupra morţii, a speranţei împotriva disperării. În fiecare zi, în noi se desfăşoară această luptă între lumină şi întuneric. La capătul zilei, cum ne putem da seama cine a învins?

C.S.: – Privind la câtă lumină am strâns în suflet, adică la cât de mult am lăsat pe Dumnezeu să pătrundă în inima noastră… Chiar și dacă ne simțim biruiți, suntem osteniți și cu multe răni după o zi în lume, important e ca în acest „iad” să-L lăsăm pe Dumnezeu să coboare. Să nu uităm că icoana Învierii, cea canonică, este icoana coborârii lui Iisus Hristos în iadul (șeolul sau locuința morților) în care mergeau toți oamenii începând cu Adam și Eva. Să ne asumăm această condiție umană, acest tip de iad pe care-l trăim pe pământ, dar acceptând ca Hristos să coboare până la noi. Un astfel de Dumnezeu avem, Unul care coboară până la cele mai de jos ale noastre pentru a ne ridica la cele mai de sus ale Lui.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*