Mircea Daneliuc: “Puțini au iubit cinematograful, așa cum mi s-a întâmplat mie”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 28/04/2016

Văzând monstruos şi simţind enorm fiecare cută a obrazului societăţii româneşti, mascată de fardul grosolan al unei ipocrizii perene, Mircea Daneliuc şi-a asumat condiţia de „emigrant în propria patrie”, o ipostază ce i-a permis să aibă libertatea şi curajul de a devoala regizoral cele mai ascunse cotloane ale unei Românii pervertite de tot soiul de influenţe politice şi sociale migratorii. Iaşul tinereţii sale studenţeşti a fost locul în care Mircea Daneliuc a simţit că nu poate tăcea, alegând arta filmului pentru a-şi manifesta geniul rebel.

–         La debutul adolescenţei, v-aţi mutat, împreună cu familia, la Iaşi, venind dintr-un oraş pe care-l adoraţi, Câmpulung Moldovenesc. La Iaşi vă aşteptau băncile Liceului Naţional, unde aţi avut primul conflict cu nomenclatura comunistă: fiul prim-secretarului PCR v-a înjurat, dumneavoastră aplicându-i prompt o corecţie fizică, care a atras o exmatriculare. Acomodarea cu Iaşul se anunţa dificilă. Cum percepeaţi oraşul la acea vârstă, la sfârşitul anilor 50? Ce îl făcea atât de inconfortabil pentru dumneavoastră?

– Nu mai mi-e chiar atât de drag. Și-au bătut joc de el, seamănă a Cugir… Majoritatea orașelor se urâțesc cu trecerea timpului, există o pulsiune edilitară meltenească neistovită. Aștept moscheea la București… Câteva au scăpat, ca Iașul, au avut șansă. L-am perceput ca pe ceva foarte puchinos. Lăsasem un loc minunat, aproape sălbatec, n-aveam noțiunea de râu bahluian și am dat de dughenele lui. Nu numai cele din Târgu Cucului și Podul Roș, trebuia să mă învârt fatalmente pe o stradă paralelă cu Lăpușneanu, Sf. Spiridon cred că se chema, cu tramvai și o piață de zarzavat unde iarna se instalau circuri de patinatori. N-aveam casă, locuiam pe unde se putea, noroc că eram copil și nu-mi stătea capul la asta. Țin minte un parizer excelent, îl făceau, probabil, din carne. Salamul săsesc era doar un concept, din cauza asta țara părea cu mult mai săracă.

Daneliuc 3

–  „Iaşul marilor iubiri”, „Iaşul vechilor zidiri” etc…Dincolo de dorinţa obsesivă de a părăsi oraşul pentru o carieră în cinematografie, să fi accentuat atmosfera dulce şi patriarhală a Iaşului dorul de ducă al tânărului Mircea Daneliuc? Dacă, totuşi, a existat ceva care să vă reţină la Iaşi, chiar dacă nu suficient de puternic, care a fost acel lucru?

– Cred că eram și eu destul de „patriarhal”, nu-mi dau seama. Mă acomodasem mulțumitor cu orașul, făceam o frăție bună, multă vreme nici nu mi-am imaginat că se poate trăi și altfel. Până mi-a intrat teatrul în cap. De atunci, fiecare încercare a mea de a pune steagul pe Institutul din București au fost tot atâtea tentative implicite de a mă transla. Eșecul e bun, e creator, lucrativ, împinge în față. Au fost lucruri pe care mi le-am rupt de la gură, cel mai greu m-am rupt de o mult dăruită medicinistă.

–   Există vreo imagine despre Iaşi care să vă stăruie în memorie, o imagine pe care, oricât v-aţi strădui, nu o puteţi cenzura din rola de film a tinereţii?

– Statuia lui Cuza, maculată aproape în permanență de un păsăroi nesimțit numit guguștiuc. Puneau schele și-i lustruiau fruntea de bronz, anual, înaintea zilei Unirii. După aceea, tot anual, răbda, săracul, noi căițe albe, ceva în gen Gorbaciov, dar alte modele.

Daneliuc 4

–   “Cursa” a reprezentat debutul dumneavoastră regizoral. Două personaje nevoite a transporta o piesă industrială gigant peste munţi, pe un drum ce pare nesfârşit. Peste ce munţi aţi fost nevoit să treceţi pentru a vă desăvârşi opera cinematografică? Aţi simţit vreodată că pierdeţi direcţia de mers? În ce film aţi „înnoptat”, simţind că acolo veţi găsi liniştea necesară pentru a merge mai departe?

– Aici, pare că așteptați un răspuns lung, dar am să-l comprim. Nu mi-am închipuit niciodată că filmul acela ar prefigura în vreun fel destinul meu, așa cum sugerați. L-am făcut pentru că asta a fost posibil atunci, aș fi vrut să debutez cu un scenariu propriu, dar… conjunctura epocii. N-au fost suficiente filme și niciunul lipsit de dragoste ca să am senzația că stau prost cu direcția. Puțini au iubit cinematograful, așa cum mi s-a întâmplat mie. Nici un film nu te „odihnește”, te poți considera norocos dacă scapi viu din el.

–   În urmă cu doi ani, aţi fost invitatul special al Serilor Filmului Românesc de la Iaşi. Din selecţia festivalului au făcut parte pelicule recente, precum Marilena, Patul conjugal, Cele ce plutesc. Au lipsit însă Proba de microfon, Glissando sau Iacob. Care să fie motivul? Nu le mai consideraţi reprezentative pentru societatea românească actuală? Sau poate că nu mai există publicul adecvat?

– Nu tocmai. Sigur că nu mai există publicul care le-a întâmpinat la premieră și nici, din păcate, nivelul cultural al spectatorului de atunci. Dar nici un film nu se face pentru a fi reprezentativ de-a pururi pentru o societate în mișcare. Devine istorie, fie că vrea, fie că nu. Cu condiția să păstreze impresia de proaspăt și să spună ceva despre om.

Am optat pentru selecția de care pomeniți, pentru că lumea nu poate exercita procesul gândirii fără a eticheta. Are nevoie de sertare cu tăbliță sub mâner, unde vede un nume și două trei cuvinte rezumative: Rebreanu – scrieri cu țărani și război; Grigorescu – care cu boi… Mutatis mutandis, în ce mă privește, nici nu s-a mai considerat necesar a se vedea ce făcusem după ‘90. Era suficient că puteam fi pus în insectar cu Glissando, Croaziera sau Iacob. Ori, tot ce am vrut eu de la cinema erau filmele de după Rrevoluțiune. N-am izbutit să le fac înainte, cu excepția Probei sau a Croazierei, pentru că așa a fost viața mea, s-a putut Glissando, am făcut Glissando, Iacob… Iacob, dar tânjeam către alte lucruri. Spre ceea ce consumatorul de bere suficient și superficial, cel nou-apărut, nu mai avea chef să vadă, fiind sigur că știe destul. De aceea mi-am pus filmele gratuit pe You Tube și am ales titlurile de care pomeniți. Nu sunt foarte sigur că sunt receptate ca lumea, nici azi.

–   În copilărie, pescuiaţi la muscă în apele Moldovei, împreună cu tatăl dumneavoastră. O pasiune pe care o păstraţi şi astăzi, practicând-o împreună cu „confraţi cu aceeaşi resemnare în faţa vieţii”, cum spuneţi la un moment dat. Ce înseamnă resemnarea pentru un om ca dumneavoastră, care a iubit atât de mult viaţa încât a alergat ca un nebun după trenul Iaşi – Bucureşti?

– Apele Moldovei sunt chimia aceea lichidă care curge mocirlită și lipsită de viață. Ca să faci sportul ăsta, trebuie să te hărnicești la drumuri lungi, pe la alții.

Resemnarea e atunci când îți spui că au fost cândva limpezi și trebuincioase nu doar pentru canalizare, a trecut o perioadă cât o bucată de viață, s-a dus, nimic nu te mai obligă să ai de-a face cu ele.

Un interviu de Gabriel Andronache

Daneliuc 5

Refugiile filmice ale lui Mircea Daneliuc

Născut la Hotin în 1943, Mircea Daneliuc se mută cu părinţii la Câmpulung Moldovenesc, refugiindu-se din calea ocupaţiei ruseşti a Basarabiei. În 1957, Iaşul devine noul său domiciliu. Aici urmează cursurile Liceului Naţional, într-o primă etapă, apoi pe cele ale Liceului Costache Negruzzi. Pregătindu-se pentru Medicină, se îndrăgosteşte de Actorie, dar primul eşec al admiterii şi perspectiva unui serviciu militar îl determină să aleagă cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Al. I. Cuza. Absolvă Secţia de Limbă Franceză, iar în 1965 este admis la Secţia de Regie de Film a IATC. Filmul Cursa (1975) reprezintă debutul său regizoral, urmat de Ediţie Specială (1977). Anul 1980 se dovedeşte unul extrem de prolific pentru Mircea Daneliuc, acesta semnând regia şi scenariul a trei filme: Probă de microfon, Vânătoarea de vulpi şi Croaziera. Începe a se contura tot mai limpede atitudinea critică a regizorului la adresa regimului comunist. Glissando (1984) reprezintă răbufnirea lui Mircea Daneliuc în faţa sistemului discreţionar din acea vreme, fiind urmat în aceeaşi notă de Iacob (1987). După 1989, filmele lui Mircea Daneliuc păstrează aceeaşi orientare critică la adresa tarelor societăţii româneşti, pelicule precum Patul conjugal (1993), Senatorul melcilor (1995) sau Sistemul nervos (2005) relevând cu ironie amară chipul strâmb al unei Românii ieşite din matca normalităţii.

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*