Alexandru Zub: „Preocuparea de a modela totodată mintea și inima mi-a însoțit mereu strădaniile autocognitive”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 05/05/2016

Personalitate marcantă a vieţii academice româneşti, istoricul Alexandru Zub face parte din aristocraţia intelectuală tot mai rarefiată a Iaşului. Prin intervenţiile sale publice de un echilibru pacificator, distinsul academician ne reaminteşte mereu de apusa epocă în care vocile cetăţii se distingeau prin eleganţa argumentelor şi civilitatea dialogului.

În toate apariţiile publice ale domniei voastre, impresionaţi printr-o seninătate şi amabilitate care farmecă audienţa sau interlocutorul. Cu toate acestea, în spatele acestei abordări, se află o viaţă ce a cunoscut enorme greutăţi. Cărui fapt îi datoraţi această detaşare care, iată, a înlocuit o încrâncenare ce ar fi fost pe deplin motivată?

– Dacă impresia la care vă referiți este chiar autentică, am motive să mă bucur, deși nu e deloc rezultatul unui proiect personal, al unei dorințe anume de raportare la lumea din afară. Însă, recunosc, preocuparea de a modela totodată mintea și inima, după vechiul îndemn paideic, mi-a însoțit mereu strădaniile autocognitive. Nosce te ipsum, din „pedagogia” antică, e chintesența unui asemenea impuls, devenit normă, regulă de conduită în relația cu celălalt. Dascăli cu vocație formativă, cărți luate cu împrumut de la biblioteca Școlii Normale (Pedagogice), unde mi-am făcut studiile medii, câțiva prieteni mai de suflet din acei ani și din etapa universitară, apoi unele „evenimente” mai puțin agreabile de mai târziu, toate au contribuit, în forme și măsuri diverse, la formarea unui mod aparte de a exista în lume, uman și profesional, mod ce nu poate fi descris sau explicat în puține cuvinte. Din primii ani de școală, înclin să menționez câteva date cu valoare mai mult decât simbolică: participarea la programele festive, ca recitator mai ales, apoi statutul de „ministrant” la biserica satului, întâlnirea cu unele cărți care mi-au stimulat (așa consider) fibra morală de timpuriu, îndeosebi prin traducerile din marii clasici ai literaturii ruse, aflați în mare vogă, dar și prin alți scriitori, din sfera franceză, anglo-saxonă, scandinavă etc. Afin mi s-a părut că sunt, cumva, cu greco-latinii antici, pe care îi puteam asimila și prin manuale, dicționare tematice, enciclopedii, surse din care am păstrat până azi tot felul de însemnări, maxime, aforisme, ca unul ce mă pregăteam să devin pedagog și să dispun, pe cât posibil, de asemenea unelte formative. Nu pot insista aici asupra unor chestiuni atât de gingașe prin natura lor.

Sunteţi unul dintre cei mai mari şi mai respectaţi istorici ai României. Cunoaşteţi în detaliu mecanismele politice din ultimele sute de ani. Faptul că deţineţi această imensă resursă informaţională nu v-a determinat, la un moment dat, să vă îndreptaţi spre o carieră politică, precum în cazul domnului Neagu Djuvara? Credeţi că, în calitate de om politic, un istoric poate avea o capacitate sporită de înţelegere a societăţii şi, astfel, să o dirijeze într-o direcţie corectă?

– Ați amintit un nume în adevăr important din zona istoriografiei, însă el rămâne destul de atipic în sfera politicii. Domnul Neagu Djuvara, cu datele lui genealogice, cu formația sa intelectuală, era chemat să intre în politică și a prins, se poate spune așa, „ultimul tren” în anii  de exil, ca și în cei de tranziție postcomunistă. Mai toți istoricii de seamă au fost tentați, la noi, să fie și oameni politici, iar unii chiar au fost, dacă ne gândim la             M. Kogălniceanu, N. Iorga, G.I. Brătianu, ultimii doi plătind chiar cu viața pentru opțiunile făcute. Personal, ajuns de timpuriu în dezacord cu sistemul totalitar, condamnat politic pentru inaderența mea la acel sistem, trecut prin închisorile și lagărele de muncă forțată ale regimului trecut (1958-1964), am adoptat și  după „eliberare” o atitudine nonadezivă, preferând să-mi fac meseria de istoric cât mai serios, mai onest, mai util, în condițiile date. După abolirea sistemului totalitar, am fost solicitat adesea să optez partinic și să asum, eventual, anumite funcții în statul postdecembrist, însă m-am ținut mereu departe de asemenea tentații. Firește, orizontul teoretic și informațional de care dispune un istoric bine plasat în domeniu poate fi util celor din jur, cu atât mai mult în cazul unei opțiuni proprii de implicare în politica militantă. Dar tot experiența istoriografică îl îndeamnă, cu temei, să păstreze o anume distanță în raport cu sfera politică.

Trăim o eră extrem de digitalizată, în care informaţia a dispărut în bună măsură din varianta tipărită, transferându-se în cea volatilă, a internetului. Oglinda mediatică a societăţii actuale e spartă în mii de cioburi, în aşa fel încât este extrem de dificil să decelezi adevărul. Această multitudine de surse îndoielnice de informaţii va îngreuna misiunea viitorului istoric de a trasa o imagine corectă a societăţii de azi? Cum va putea acesta deosebi realitatea de cancan?

– Internetul, informația virtuală, digitalizarea progresivă sunt realități ce generează, se știe, nu numai imense avantaje cognitive, ci totodată neliniști, complicații în zona didactică, în cercetare, în cursul integrării euro-atlantice, obligând lumea (globalizarea e nu mai puțin un fenomen neliniștitor) să se adapteze din mers. Personal, am rămas, sub acest unghi, la stadiul unei inițieri destul de precare și oarecum sceptic în privința valorizării practice a instrumentarului în cauză.

Întreaga dumneavoastră carieră academică s-a desfăşurat la Iaşi. Cum a privit istoricul Alexandru Zub transformarea acestui oraş în ultimii cincizeci de ani? Care credeţi că a fost perioada de glorie a acestui oraş şi spre ce se îndreaptă?

– Întâiul meu contact cu vechea metropolă a avut loc în 1953, la începutul studiilor superioare, când Istoria funcționa, didactic și ca cercetare, împreună cu Filologia. Iașul păstra atunci, peste tot, urmele războiului și ale sărăciei postbelice, Universitatea însăși fiind încă, parțial, sub schele și purtând urme de gloanțe din etapa finală a războiului. Câțiva ani am fost cazat în fosta clădire „Notre Dame”, în fața căreia se și oprea un tramvai, pe linia Copoului, astfel că adesea am traversat urbea, în diagonală, până la Universitate, apoi și mai departe, spre noile cămine studențești, în ultimul an de studii. Angajat cercetător științific în toamna lui 1957, am locuit un timp pe Stradela Sărăriei, ceea ce mi-a înlesnit cunoașterea unei părți semnificative din oraș, până la 6 martie 1958, când am fost arestat, politic, pus după gratii sau în lagăre de muncă silnică, până la 16 aprilie 1964. M-am întors atunci în urbea studenției mele, ca să constat că între timp aceasta cunoscuse însemnate schimbări, mai ales în zona centrală. Încă mai semnificative prefaceri au avut loc după cutremurul din 4 martie 1977, unele în lipsa mea, fiindcă tocmai atunci am fost în măsură să fructific doi ani o bursă de studii a Fundației „Humboldt”. Am locuit un timp în zona Copou, pe strada Codrescu, apoi pe bulevardul Ștefan cel Mare, iar finalmente, după schimbarea de regim, pe strada Lăpușneanu, până azi. S-au produs multe schimbări, între timp, nu toate în bine, după cum se poate constata în materie de construcții, servicii, așezăminte de cultură și educație, însă impresia de ansamblu rămâne pozitivă, lucru recunoscut adesea de vizitatori, fie aceștia români sau străini. Centrul orașului, având ca „miez” piața Unirii, continuă să impresioneze pe oricine, ca și edificiile monumentale din zonă, păstrând încă patina secolului XIX, îndeosebi a mirabilei Belle Epoque, rămasă un interval de referință pentru modernitatea Iașului. Nu pot insista.

Dacă ar fi să păstraţi o informaţie emblematică pentru viaţa dumneavoastră, fără de care nu aţi putea fi perceput corect de către istoricii vremurilor ce vor veni, care ar fi aceasta? Ce întâmplare din trecutul dumneavoastră ar fi îndeajuns de elocventă pentru a fi reţinută de istorie?

 – Fără îndoială, nu ezit, momentul care mi-a marcat viața, sub multiple unghiuri, a fost cel reprezentat de sărbătorirea lui Ștefan cel Mare, la cinci secole după înscăunare (12-14 aprilie 1957), moment care a produs apoi arestarea unui grup de foști studenți, organizatori ai evenimentului, printre care mă număram și care a rămas definitoriu pentru mine, ca om și cetățean, ca profesionist al istoriei nu mai puțin. Unele considerații asupra momentului în cauză se pot regăsi în volumele Oglinzi retrovizoare (2002) și Alexandru Zub la Sighet (2012). Însă acel moment reclamă, după opinia mea, o contextualizare mai atentă.

Un interviu de Gabriel Andronache

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*