Acum 95 de ani, capitala României se muta la Iaşi

Publicat de Curierul de Iasi la data de 08/12/2011

Anul acesta împlinindu-se 95 de ani de la nefericitele zile ale începerii Primului Război Mondial, ne-am propus să răsfoim împreună câteva pagini din răbojul lor însângerat şi să aprindem o candelă a aducerilor aminte la altarele slujite de marii noştri înaintaşi.

Prinsă în cleştele de foc al celor două alianţe aflate în război, Antanta şi Puterile Centrale, şi silită să iasă din neutralitate, România trecea de partea primei, alături de Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, la 14/27 august 1916 intrând în război pentru eliberarea teritoriilor strămoşeşti de sub ocupaţia Austro-Ungariei.

Datorită precarei dotări militare şi lipsei sprijinului aliat promis, cu tot eroismul ostaşilor săi, la jumătatea lui noiembrie 1916, Romania pierdea Dobrogea, Oltenia, ajungând în prag de înstrăinare şi capitala. Fiindcă la 11/2 noiembrie 1916 armatele inamice au trecut Dunărea şi se apropiau de Bucureşti, Consiliul de Miniştri a hotărât transferarea reşedinţei la Iaşi. Drept consecinţă, sâmbătă, 12/25 noiembrie, ministerele şi autorităţile centrale, cu zestrea şi funcţionarii superiori îmbarcaţi în trenuri, au pornit spre Moldova. ~ntre ele se afla şi trenul care transporta tezaurul ţării, adăpostit în lăzi grele cu lingouri, monede străine din aur şi alte valori. Se depozitau în subsolul clădirii Băncii Naţionale din strada Ştefan cel Mare şi în spaţiile Vămii de vizavi de gară.

Aşa cum nota omul politic Constantin Argetoianu, într-o săptămână, oraşul a fost „copleşit de puhoiul unei adevărate invazii“. ~n câteva zile (11-20 noiembrie), „Iaşii s-au umplut încât nu-şi mai putea trage omul sufletul“ şi s-a transformat rapid, dintr-un oraş provincial cu vreo 80.000 de locuitori, în mare centru urban cu peste 400.000 de locuitori. Pe lângă autorităţile centrale, către fosta capitală a Moldovei a pornit şi mare parte din protipendada Bucureştilor – numeroşi oameni de cultură, gazetari, bancheri şi moşieri din provinciile ocupate – dar şi mulţi oameni simpli, speriaţi de silniciile frontului.

Capitala mai rezistând, deşi în noaptea de 20 noiembrie/3 decembrie o părăsise şi guvernul cu primul ministru I.I. Brătianu, la 23 noiembrie/6 decembrie se întâmpla tragedia căderii sub ocupaţia armatelor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, susţinute de Turcia şi Bulgaria).

Capitală de război

Astfel din ziua de 6 decembrie 1916, Iaşii deveneau capitala României sau „capitală de Război” (amplu prezentată în filmul documentar cu acest titlu, realizat de Dana şi Titus Ceia, împreună cu Alina Ţiţei). Oraşul nefiind aproape deloc pregătit pentru o asemenea situaţie, adăpostirea instituţiilor centrale şi a sutelor de mii de refugiaţi punea probleme destul de grele. Lipsind clădirile pompoase ale Bucureştilor, găsirea spaţiilor dorite pentru ministere, comandamente militare, legaţiile ţărilor străine, miniştri şi somităţile capitalei era foarte grea, trebuind sa fie înduplecaţi şi proprietarii clădirilor, unii din protipendada locală.

Ocupându-se cu sârg, primarul Gheorghe Gh. Mârzescu reuşea să găsească o odaie sau măcar un pat pentru toţi cei ce se prezentau la Biroul de cartiruire deschis în Gară, la Primărie sau cei ce, atunci când îi prindea noaptea friguroasă pe străzi, băteau la uşa locuinţei sale din Copou. Retras cu familia la etajul casei, transformase odăile parterului în dormitor comun de tranzit şi primă urgenţă. Cu tactul şi prin bunăvoinţa localnicilor, în câteva zile musafirii s-au cazat, instituţiile centrale, instalate în sedii provizorii, intrând în lucru.

Prim-ministrul I.I. Brătianu (1864-1927) primea găzduire în casa Levin din strada Lascăr Catargi (fostă Română), azi numărul 44 – unde este acum Studioul de Radio Iaşi.

Datorită creşterii populaţiei, scăzuseră şi rezervele alimentare şi, cum scria I.Gh. Duca, se făcea coadă la restaurante pentru o „porţie de fasole“. Încercând înfrânarea preţurilor ridicate de speculanţi, Consiliul comunal a stabilit menţinerea chiriilor la cotele din octombrie 1915 şi a impus preţuri maximale pentru alimentele de primă necesitate, iar, mai târziu, chiar raţii pentru legume, stabilindu-se „câţiva ardei, morcovi, gogoşari sau cepe de căciulă“. Lipsind şi zahărul, s-a interzis cofetarilor fabricarea prăjiturilor sau a torturilor, permiţându-se doar servirea cu zahăr a ceaiului şi a cafelei din orzoaică sau din cicoare prăjită.

Deşi populaţia se zbătea să facă uşoară viaţa refugiaţilor, se simţea mâhnirea şi chiar ostilitatea împotriva parveniţilor care o duceau numai în afaceri tenebroase, petreceri şi desfrâu. Pe străzi foiau maşinile elegante ale suspuşilor, iar pe Lăpuşneau, după-masa, se desfăşura parada învârtiţilor, afaceriştilor, scutiţilor de front, pe larg descrisă de gazetele vremii şi cu durere încondeiată de Mihail Sadoveanu în romanul „Strada Lăpuşneanu“ şi de Sandu Teleajen, în volumul „Turnuri în apă“.

Regina Maria a stat două săptămâni în gara Grajduri

În ziua dezastrului din 12 noiembrie 1916, într-un tren se urca şi regina Maria cu copiii şi o parte din personalul palatului regal, plecând iute spre Iaşi, ca „ultima expresie a catastrofei“ (N. Iorga – „O viaţă de om aşa cum a fost“). Ajunsă în gara Grajduri, duminică 13/26 noiembrie, a rămas acolo vreo două săptămâni, din lipsa unui spaţiu de cazare la Iaşi. Pe lângă dânsa treceau trenuri şi iar trenuri spre Iaşi, unele cu ostaşi către front, altele cu răniţi şi mii de refugiaţi sau cu feluriţi parveniţi şi îmbogăţiţi, numai trenul regal stătea.

Din cauza evenimentelor precipitate, la Iaşi nu era nimic pregătit pentru găzduirea familiei regale şi cu toată zbaterea colonelului Ernest Ballif, ataşat pe lângă trenul regal, nu se găsea un adăpost potrivit.

După Unirea din 1859 construindu-se puţin, oraşului îi lipseau clădiri confortabile şi spaţioase pentru un palat regal cu mulţi membri, personal de serviciu şi gardă.

Aşteptând în trenul friguros, tras pe o linie secundară până la găsirea multdoritei locuinţe, regina, copleşită de gânduri, nota, în jurnalul ei: „Am intrat în necunoscut; unde mă duc? Pentru câtă vreme? Toată lumea e îngrozitor de tristă… Nu ştim unde ne vom opri. Tristă aşteptare, cu multe lacrimi. Trec din vagon în vagon încercând să înviorez pe cei mai disperaţi! Pe la vremea prânzului am ajuns la Grajduri, unde am rămas un răstimp, pe când Ballif a plecat la Iaşi cu o locomotivă ca să cerceteze oraşul şi să vadă unde am putea găsi o locuinţă. Suntem cu totul fără veşti. Vremea e rece; în jurul trenului nostru urlă un vânt vijelios“ („Povestea vieţii mele“).

Drumurile şi şoselele erau pline de convoaie nesfârşite de care şi căruţe, trăsuri, cupeuri şi docare. „De-a lungul şoselelor erau numai cai şi boi rămaşi în drum, care îşi dădeau sufletul într-o crudă agonie, sau hoiturile lor înţepenite. Vedeai adesea şi copii morţi de frig şi de foame, părăsiţi pe câmpiile îngheţate de mamele lor care, în goana nebună, nu avuseseră nici timpul să-i îngroape. Mulţi copii şi tineri mai ales, evacuaţi în grabă de frică să nu fie prinşi de duşman (spre a fi încorporaţi în armatele lor), veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi Munteniei cu hainele zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în picioare, abia târându-se prin ploaie şi noroi. De multe ori cădeau pe străzi istoviţi, cu ochii stinşi, cu mintea pierdută şi-şi dădeau sufletul înainte de a li se putea da vreun ajutor“ (Elena Th. Emandi, „Refugiaţii – Din anii de durere“).

Palatul Cantacuzino, pregătit pentru familia regală

Moldova devenise un imens lazaret cu toate şcolile prefăcute în spitale şi infirmerii, cu drumurile înecate de cârdurile fără sfârşit ale carelor şi căruţelor cu refugiaţi gemând de durere şi foame şi cu liniile ferate blocate de mulţimea vagoanelor şi a trenurilor, transformate în depozite pe roţi, pline de utilaje, materiale şi maşini smulse, la viteză, din fabricile părăsite. Deasupra Iaşului supraaglomerat coborâse negura zilelor de iarnă, cu frig, nesiguranţă, foamete, mizerie, „intrigi, dureri sincere şi ambiţii perfide“ (I. Gh. Duca). Despre zilele acelea, trăite în vagonul de reşedinţă, regina mai scria: „Am petrecut aproape două săptămâni în tren. Ballif mergea mereu la Iaşi căutând o locuinţă pentru mine şi copiii mei. În sfârşit, după multă alergătură, o găsi în casa Comandamentului militar ( Palatul  Cantacuzino-Paşcanu, în care locuise la vizitele anterioare). Mi-a fost pusă la dispoziţe, dar nu era destul de încăpătoare ca să aibă loc şi regele.  Uneori mergeam în oraş cu Ballif, însoţită de câte unul din copii. Toată lumea se revărsase peste Iaşi. Bieţii, tihniţii lui locuitori erau îngroziţi. Orice legătură cu regele era întreruptă. A fost timp de două săptămâni un trai ciudat; eram despărţiţi de orice alte întâmplări ale vieţii. Primirăm vestea căderii Bucureştiului. Aflarăm totodată că Nando (regele), Carol şi Cartierul General se mutau încet, din loc în loc, împreună cu armata ce se retrăgea în Moldova, părăsind oraşele rând pe rând în faţa duşmanului ce înainta mereu. Se dăduse foc la puţurile cu păcură şi la depozitele de grâne. Găzduirea întârziase fiindcă, în casa Cantacuzino, trecută Corpului de Armată, funcţionau unităţi militare legate de activitatea frontului ce trebuiau mutate, iar încăperile, grijite“.

Astfel, Palatul Cantacuzino – acum Palatul Copiilor de la poalele Copoului – devenea una dintre cele mai importante clădiri ale Iaşului. Asupra lui ne vom opri în numărul viitor.

Ion Mitican

Comments

comments



2 Comentarii

  1. Iar daca regele si clasa politica de la Bucuresti nu promiteau improprietarirea celor care vor lupta impotriva nemtilor vorbeam germana acum. Nu mai conteaza ca bucurestenii nu s-au tinut de cuvant si nu i-au impropietarit

  2. Kanata

    @Regiunea Centru – adica Ardeal, alt creier spalat care nu poate dormi din cauza bucurestenilor. Nu numai ca “bucurestenii” i-au improprietarit pe tarani, dar au facut-o si cu ungurii din Ardeal, Banat, Maramures si Crisana, chiar daca acestia ucisesera romani…bucuresteni, “sudisti” si moldoveni in timpul razboiului prim mondial. Dupa 1989, acesti unguri improprietariti si-au REprimit pamanturile, padurile, pasunile si iazurile inapoi…NU promisiunile regelui si clasei politice au ridicat masele contra germanilor, ci NECESITATEA OBIECTIVA. In randurile Armatei Romaniei au luptat si cca. 65.000 ardeleni romani care au trecut Carpatii in…”sud” si au devenit dupa razboi, nici mai mult, nici mai putin decat megiesi cu asasinii unguri. Omule, spala-te pe ochi si NU pe creier ! INVATA Istoria si nu te mai uita-n gurile railor, caci nu vei vedea decat carii dentare si minciuni.




*