18 martie 1863, ziua în care Limba Româna s-a întors în bisericile ţării

Publicat de Curierul de Iasi la data de 16/03/2012

Deşi, după calendar, primăvara ar fi trebuit să bată la porţile cetăţii, pe la jumătatea lui martie 1863, afară vremuia ca în plină iarnă. Vântul şuiera năpraznic peste câmpii şi pe drumuri, învolburând munţii de omăt, mutându-i de colo, colo şi opintindu-i peste bordeiele şi căsuţele prepeleac în care vieţuiau truditorii pământurilor boiereşti, clăcaşii satelor, îngrijoraţi de potopul ce avea să urmeze când începea a miji soarele.

Dosiţi în case, târgoveţii moţăiau, curăţau ciocălăi ca să aibă ciocane de foc şi grăunţe pentru găini, dregeau vreo încălţare sau pungăreau vreun suman – paltonul mahalagiilor de odinioară – şi cercetau gromovnicul să vadă cât mai ţine îndrăcita vremuială a babelor. Cei care aveau vreun jurnal, îl buchereau lângă sobă să vadă ce se mai petrece prin cea lume. În fosta capitală a Moldovei apărând, de la 1 martie 1863, Foaia Publicaţiilor Oficiale din resortul Cur]ei de Apel Iaşi „Progresul”, în locul „Monitorului Oficial”, mutat cu cârmuirea la Bucureşti, cetitorii se căzneau să priceapă cuvintele scrise cu literele latineşti ce luaseră locul cuvioaselor slove chirilice învăţate în tinda bisericilor din ceasloavele bătrâneşti – cum îşi amintea Ion Creangă. Înlocuirea o săvârşise Cuza Vodă, cerând ca toate publicaţiile oficiale ale tinerei Românii să fie scrise cu caractere latine, naţionale.

Ieşenii buchiseau cu greu „păsăreasca lui Cuza”

Aşa că, în publicaţia ieşeană „Progresul”, prima foaie, oficială, a legilor şi decretelor, era scrisă cu litere latineşti sau în aşa zisul alfabet de tranziţie, iar restul paginilor, cu treburi judecătoreşti, întâmplări din districte şi anunţuri, erau scrise tot cu slove vechi, spre bucuria cititorilor mai vârstnici care se deprindeau greu cu „păsăreasca lui Cuza”- cum ziceau ei.

Cetind sau bucherind Publicaţia Oficială, pe atunci neexistând radio sau televiziune, târgoveţii aflau ce se mai legiuise sau se mai punea la cale de cârmuirea ţării. Astfel, aveau să citească faptul că, în zilele acelea, domnitorul purcese să rezolve o problemă ce dăinuia de sute de ani. Şi anume aceea a lăcaşurilor româneşti închinate marilor mănăstiri străine (lavrelor de la locurile sfinte). Călcând cerinţele actelor de danie ale ctitorilor ce le-au închinat, unii dintre egumenii lor au părăduit pădurile, au lăsat zidirile în ruină, au uitat milosteniile, purtându-se urât cu credincioşii şi, treabă foarte gravă, îndepărtând limba ţării din slujbele altarelor sub pretextul că a lor e sfântă, lipsind astfel poporanii de învăţăturile Evangheliei şi copiii, de şcolirea românească. Unii credincioşi părăsindu-le, precum s-a întâmplat la Mănăstirea Nicoriţă, prin 1631, unde se slujea numai greceşte, furioşi, egumenii au început să-i „globească pe acei care s-ar duce la alte biserici.”

„De astăzi înainte, cultul divin să se serbeze numai în Limba Română”

Hotărât să curme aceste situaţii şi să redea ţării lăcaşurile înstrăinate, în zilele mărţişorului din anul 1863, Cuza Vodă făcea primul pas.

La îndemnul său, în 12 martie, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice punea pe masa Consiliului de Miniştri raportul în care scria: „Fericiţii întru amintir, domnii Matei Basarab voievod şi Vasile Lupu voievod au dezrobit în secolul al XVIII-lea şi statul şi Biserica Română de limba slavonă, dar, sub domnia fanarioţilor, o altă limbă străină au venit şi au înlocuit şi în cult şi chiar în trebile publice limba naţională. Această limbă au fost aceea grecească. De la reaşezarea domniilor pământene (1822), limba română au redobândit toate drepturile sale în afacerile ţării. Nu a fost aşa şi în biserica noastră. Aice, prin o vinovată toleranţă sau indiferenţă, limba greacă au urmat a fi limbă domnitoare în mai multe locaşuri dumnezeieşti, ocupând întâietate în strana dreaptă şi lăsând prin urmare limba naţională într-o poziţiune inferioară, subscrisul socoate a fi organul unui sentiment general despre demnitatea naţională, venind acum a propune de a se otărâ ca de astăzi înainte în toate monastirile şi bisericile statului, cultul Celui Atotputernic să se serbeze numai în limba română. Ministru Christian Tell”.

Ministrul Christian Tell

Însuşindu-l, Consiliul de Miniştri, întrunit sub „preşedenţia Măriei Sale Domnul”, în ziua de 15 martie 1863, hotăra printr-un jurnal că „de astăzi înainte, în toate monastirile şi bisericile statului, cultul divin să se serbeze numai în Limba Română”.

Peste câteva zile, hotărârea devenea lege:

„Alecsandru Ioan I, cu Mila lui Dumnezeu şi Voinţa Naţională Domn al Principatelor Unite Române. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Am decretat şi decretăm: Art 1. În toate monastirile şi bisericile statului Cultul Divin să se sărbeze , de astăzi înainte, numai în Limba Română.

Art. 2. Ministrul nostru, secretar de stat la Departamentul Cultelor şi instrucţiunii publice, este însărcinat cu execuţia ordonanţei de faţă. Dat la Bucureşti, la 18 martie 1863, Alecsandru Ioan I/Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Chr. Tell”

Decretul avea numărul numărul 272, rămas în istorie.

Efectul? Aşa cum se bănuia, oamenii luminaţi, preoţii bisericilor de mir şi al mănăstirilor naţionale, ca şi populaţia şi consiliile locale primeau cu satisfacţie măsura, trimiţând domnitorului şi ministerului depeşe de mulţumire, precum aceea a cârmuirii ieşene: ”Corpul municipal de Iaşi, pătruns de bucuria naţionalei serbări de astăzi, vine cu tot respectul a depune la picioarele tronului Vostru felicitările sale, rugând pe Creator pentru îndelungarea anilor Înălţimei voastre.” Ori a coloneilor ieşeni Iacovache, Solomon şi Antoniu, din partea ostaşilor „Armatei garnisonate în Moldova şi Bsarabia.”

Statornicirea Limbii Române în toate bisericile, o problemă de mare importanţă pentru ţară

În schimb, unii egumeni şi arhierei din mănăstirile închinate, socotite de dânşii proprietăţi greceşti, pentru care îşi alcătuiseră şi o Epitropie independentă de statul român, clocoteau de mânie şi n-aveau de gând a se supune legii. O socoteau atac la credinţă şi amestec în treburile bisericeşti ale Greciei şi chemau în ajutor Patriarhiile de la locurile sfinte, Înalta Poartă şi Congresul Marilor Puteri de la Paris, care se ocupa de soarta Principatelor. Susţinându-i, vizirul de la Istanbul i-a şi trimis domnitorului o misivă de probozire, căreia dânsul i-a răspuns, calm, că ”România este ţară autonomă cu legiuiri proprii” şi împreună cu P.S. Mitropolitul Nifon – pe care avea să-l numească Primat în 1865 – au continuat desăvârşirea operei.

Respectându-se credinţa tuturor locuitorilor ţării, la cererea enoriaşilor greci din marile oraşe, s-a aprobat păstrarea serviciului divin în limba elenă la Biserica Sfinţilor Arhangheli – Catedrala din Brăila, la Mănăstirea Sf. Ioan din „uliţa Mogoşoaei” la Bucureşti, cât şi la Mănăstirea Dancu din Iaşi (29 aprilie 1863), unde dânşii se închinau.

Fiindcă unele dintre lăcaşurile mănăstirilor închinate se găseau în stare de ruină şi trebuiau reparate, iar, în zilele când guvernul stabilea bugetul, domnitorul se afla în Moldova, la 27 aprilie 1863, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii îi cerea aprobare telegrafică pentru a prevedea fonduri în acest scop, trimiţându-i un raport (nr. 12567). Primea răspunsul, în 30 aprilie, prin depeşă telegrafică, din Iaşi, unde Cuza ajunsese pe la orele şapte seara, după cinci ceasuri de mers cu poştalionul, venind din Roman: ”Se încuviinţează a se lua din casa Fiscului sumele trebuitoare pentru întreţinerea monastirilor pământene zise închinate, conform cu starea de faţă a acelor monastiri. Alecsandru Ioan I” („Monitorul Oficial”, 3 mai 1863)

Rămânând la Iaşi mai multe zile, în 7 mai aproba cererea de retragere a locotenetului (locţiitorului) de mitroplit Chesarie Sinadon, numind în loc pe Calinic Miclescu şi cerând clerului să-l ajute, pentru a promova credinţa şi cinstea în popor. Fostul locotenent era vârstnic ca şi înaintaşul său, arhiereul Meletie Sardion, care înlocuise în 1860 pe mitropolitul Sofronie Miclescu, destituit pentru lipsa de colaborare cu Ministerul Cultelor şi trimis la Mănăstirea Slatina, pentru reculegere.

Răspunzând dorinţelor foştilor săi concetăţeni, în dimineaţa zilei de 11 mai, la ora 7, când pleca spre Vaslui, domnitorul îi asigura de tot sprijinul pentru aducerea la Iaşi a unor aşezăminte centrale „îndată ce vor găsi localurile necesare”.

Un sat de clăcaş –  Furioşi că le pleacă enoriaşii care tânjeau după slujba în limba română, egumenii începuseră să-i „globească pe acei care s-ar duce la alte biserici”

Statornicirea Limbii Române în toate bisericile fiind considerată problemă de mare importanţă pentru viitorul ţării şi educaţia naţională, egumenii care se opuneau măsurii erau înlocuiţi, cum s-a întâmplat celui de la Mănăstirea Visantia–Putna, la 22 mai 1863, şi altor vreo 14 (câţiva, ieşeni), schimbaţi la 22 septembrie 1863.

Data de 18 martie 1863 avea să stăruiască, multă vreme, în mintea bătrânilor şi să fie pomenită, cu recunoştinţă, la lecţiile de religie din şcolile Iaşilor de odinioară.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*