Vasile Simionaş: „Am fost purtat pe braţe de suporteri din Copou până în Piaţa Unirii”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 09/03/2017

Vasile Simionaş face parte din generaţia de aur a Politehnicii Iaşi, echipa care, în anii 70 – 80, umplea meci de meci tribunele stadionului din Copou. De o modestie surprinzătoare, în contrast cu uriaşa sa contribuţie la frumoasa istorie a clubului, Vasile Simionaş este un aristocrat al fotbalului românesc. Ascultându-i amintirile, revezi imaginea de poveste a unui Iaşi care trăia fiecare meci ca pe o sărbătoare, iar în Copou exista un club al nobililor care transformau fotbalul în spectacol.

  • Aţi jucat peste 370 de meciuri în prima divizie sub tricoul Politehnicii Iaşi, apoi au urmat peste 350 de meciuri ca antrenor în primul eşalon al mai multor echipe. O performanţă greu de egalat. Practic, asta înseamnă peste 700 de meciuri în care, ori din teren, ori de pe banca tehnică, aţi fost implicat în fotbalul românesc de cel mai înalt nivel. Cu o astfel de perspectivă, cum apreciaţi evoluţia fotbalului în ultimele patru – cinci decenii?

-Am debutat la Dinamo Bacău, în iarna lui 1968. Am fost luat în urma unui campionat între regiunile ţării, cum era atunci. Ţin minte că am participat cu echipa regiunii Bacău. Părinţii mei se mutaseră din Iaşi, tata era militar şi am copilărit în Roman. Acolo am apucat să joc la 16 ani şi jumătate în Divizia C, după care am fost selecţionat în acea echipă a regiunii într-un turneu desfăşurat la Câmpina. M-am remarcat şi am rămas în echipa naţională de tineret a României. Cum de la Roman până la Bacău sunt doar patruzeci de kilometri, m-au luat cei de la Dinamo Bacău. Îmi aduc aminte că, atunci când am ajuns acolo, echipa mare avea antrenament. Pe vremea aceea era antrenor Dumitru Nicolae Nicuşor, iar la tineret era Constantin Rădulescu. De ce-l pomenesc pe el? Pentru că are un rol foarte mare în formarea mea ca jucător. N-a mai fost nevoie să mai dau probă. Pe atunci, era echipă de tineret pentru fiecare echipă de liga întâi, unde am şi rămas. M-am antrenat o perioadă la tineret, apoi am fost luat la prima echipă. Astfel, am debutat la 17 ani şi jumătate, în aprilie 1968, la echipa mare a celor de la Dinamo Bacău, într-un meci cu Progresul Bucureşti. Îmi aduc aminte că am intrat în ultimele douăzeci de minute. Atunci a fost începutul meu în prima divizie. Acum, în ceea ce priveşte evoluţia fotbalului din ultimele decenii, evident, el s-a schimbat. În anii 70, era un joc bazat pe tehnică. Nu existau jucători care să nu ştie să paseze, să dribleze, să lovească mingea cu exteriorul. Sigur, nu erau banii care sunt acuma. Pe de altă parte, s-au schimbat lucrurile în ceea ce priveşte medicina sportivă. Au început să apară medicamente, susţinătoare de efort, vitamine, minerale care, pe timpul meu, nu prea erau. Evident, au apărut schimbări majore şi în infrastructura sportivă. Desigur, şi jocul s-a schimbat în ceea ce priveşte viteza, ritmul. Echipele joacă mai aproape. Acum, de exemplu, jucăm apărare în linie. Aceasta a evoluat, eu am prins apărare cu patru, cu dublaje, apărare cu patru sau cu trei jucători plus libero. De altfel, vreau să spun, pentru a nu se face vreo confuzie, că întotdeauna numărul de fundaşi dă denumirea sistemului de joc. Practic, când ai spus că o echipă joacă cu patru fundaşi, ăla e sistemul, nu mai contează mai departe. Acum, echipele joacă mai sus, s-a creat un spaţiu efectiv de joc mai mic. Apărând această criză de spaţiu, rezultă şi o criză a timpului de execuţie.

  • Ce a însemnat Politehnica Iaşi 1945, club după care mulţi suporteri sunt nostalgici, pentru oraşul Iaşi? Cum percepeaţi atmosfera din jurul echipei în anii de glorie ai clubului?

-Am debutat la Iaşi în 1969, după un an şi jumătate petrecut la Dinamo Bacău, o echipă care se califica din patru în patru ani în Cupa UEFA. Primul gol pe care l-am marcat în viaţa mea ca jucător divizionar a fost împotriva Stelei într-un meci jucat la Bacău, pe care l-am câştigat cu 3 – 1. Din acea echipă făceau parte jucători foarte mari. Era vorba de Nunweiller IV, Kiss, Nedelcu, Vătafu, apoi atacanţi foarte buni, cum ar fi Dembrovschi, singurul fotbalist român care are statuie în Mexic, apoi Ene Daniel. Pe scurt jucători foarte buni, de la care am avut ce să învăţ. Cred că, fără ajutorul lor, nu ajungeam fotbalist. Şi chiar ţin să le mulţumesc şi prin intermediul acestui interviu. Apoi am venit la Iaşi. Părinţii mei divorţaseră, iar mama mi-a spus să vin aici, pentru că aici era oraşul în care m-am născut. În plus, aici era facultatea de Politehnică. Am fost foarte bun la matematică. Eu am văzut Bucureştiul prima dată graţiei faptului că mă calificasem la faza pe ţară a Olimpiadei de Matematică, pe vremea când învăţam la liceul din Roman. Când am venit în Iaşi, Poli era pe locul 13. Marea mea surpriză a fost să găsesc aici jucători mai buni decât de la fosta mea echipă, Dinamo Bacău. Ce se întâmpla? Poli era o echipă studenţească. Printre jucători erau studenţi, unii dintre ei necăsătoriţi sau cu familii tinere, boemi. Secţia de fotbal era formată din profesori universitari care nu prea ne certau. Cei de la Bacău formau o echipă cu medie de vârstă mai ridicată, aveau familii, jucau pentru bani. Aici era un fotbal mai romantic. Iar această echipă a avut jucători foarte tehnici, care făceau cu uşurinţă driblinguri, ceea ce acum nu mai vezi, pase cu exteriorul, pase lungi, scurte, şuturi de afară, faze fixe. Când am venit, am găsit cinci jucători care făceau parte din echipa naţională de tineret a României. La Iaşi am schimbat trei generaţii de jucători. Prima, după părerea mea cea mai bună, a fost cu Constantinescu şi Iordache în poartă, Stoicescu, Ianul. Ţin minte că, după ce am venit de la Balcaniada de la Atena, eram student, iar Iordache nu, şi l-au luat în armată, pentru că altfel n-ar fi putut pleca de la noi la Steaua. Nu-i dădea nimeni drumul de la noi. După părerea mea, a fost unul dintre cei mai spectaculoşi portari, nu pentru că este ieşean, ci pentru că într-adevăr aşa era. Un portar frumos, extraordinar în ceea ce priveşte lovirea mingii, plonjoane, cu reacţie, cu reflexe bune, cu tot ce vrei. În anul în care am sosit eu, au venit vreo şapte jucători noi la Poli. Printre ei, Vlad Marica, Costică Moldoveanu, era în echipă Relu Cuperman, un excelent jucător, apoi Incze IV, Emil Lupulescu. Cam aceştia au fost din prima generaţie. Apoi, după patru – cinci ani, au apărut Mircea Ursu, Nemţeanu, Cioacă, Paul Costaş. Apoi Naste şi Bucu portari. A treia generaţie a fost cu Kereszi, Paveliuc, Burdujan şi alţii.

 

  • Aţi fost antrenorul Oţelului Galaţi în perioada sa de glorie, 1994 – 1999. A rămas legendar meciul cu HIT Gorica, când, după 0-2 la sloveni, Oţelul a învins acasă, cu 4-2, dar a pierdut calificarea, golurile croaţilor fiind înscrise în ultimele 2 -3 minute de joc. Ţin minte că declaraţi atunci că aţi fost atât de afectat încât, deşi aţi luat 2 pastile de Distonocalm, nu aţi dormit deloc în noaptea de după meci. Ce efect au asupra unui antrenor sau a unei echipe astfel de dezamăgiri şi cum pot fi ele depăşite?

-Când văd acum echipe care pierd în ultimul minut cum a fost la noi… Am luat golurile în minutele 90 şi 93. Dar culmea este că şi în tur am luat gol în ultimul minut, la 1 – 0 pentru Gorica. Portarul Bordeianu a luat gol printre picioare în ultimul minut. Ei, când văd echipe care iau gol în ultimul minut, îmi vine rău. Ştiu cât de mult poţi să suferi după chestia asta. Aveam 4 – 0, fusese şi-o bară, mai erau trei minute, lumea făcea valuri! Băieţii nici nu mă mai ascultau. Nici nu mai aveam cu cine să mai vorbesc. Le-am spus ”gata, hai să ne retragem”, dar ei nici nu mă mai băgau în seamă.

 

  • Rămâne acel meci cel mai trist moment din cariera dumneavoastră?

Nu, mi-aduc aminte că unii m-au luat peste picior prin ziare, printre care şi nişte antrenori de pe la Steaua. Sigur, am avut vina mea atunci, dar n-am mai reuşit să-i stăpânesc. Pregătisem totul înainte, le spusesem „Dacă avem avantaj, ţineţi mintea în locuri sigure” etc. Însă jucau prea bine. Ăla a fost cel mai bun joc pe care l-a avut vreo echipă pe care am antrenat-o! Unii m-au întrebat cum de a fost posibil…Uite că a fost posibil! Şi ţin minte că tocmai Steaua câştigase cu 3 -0 la masa verde cu PSG, s-au dus la Paris şi au luat cinci acolo. Aşa au văzut că este posibil. După meci, ce am făcut? Îi aveam conducători pe Marius Stan şi pe Mihai Stoica, nişte băieţi deştepţi, şi am hotărât împreună să trecem peste hopul ăsta. A fost un ghinion clar. Îmi aduc aminte că primul meci după cel cu Gorica l-am avut acasă, nu-mi mai amintesc cu cine, şi l-am câştigat lejer, cu patru sau cinci la zero. Aveam o echipă de excepţie, am condus de multe ori în clasament. Ţin minte că am câştigat meciuri grele în deplasare, la Progresul lui Halagian, apoi am bătut Steaua cu 3 – 1 la ei acasă. Am fi putut să luăm campionatul, dar echipa împreună cu mine n-aveam încă experienţa necesară, nici pe cea internaţională. Eu o aveam ca jucător, având meciuri în toate echipele naţionale ale României. Însă ne-am revenit, după prima victorie.

  • Care a fost meciul în care credeţi că aţi evoluat cel mai bine, un meci care v-a rămas în memorie prin modul în care aţi jucat? De asemenea, ce meci v-a marcat cariera de antrenor?

– Mi-e greu să spun, sunt mai multe. Eu n-am avut niciodată pretenţia că am fost cel mai bun jucător pentru Poli. E adevărat, sunt omul care are cele mai multe jocuri pentru Poli. Sigur, îmi aduc aminte de un meci disputat aici, la Iaşi, eram puşti, aveam vreo douăzeci de ani, îl marcam pe Dobrin, şi am câştigat cu 5 – 0. Am jucat foarte bine, atât eu, cât şi echipa întreagă. A fost un meci bun. Însă cel mai important meci pentru mine a fost în 1974, o partidă cu Rapid în ultima etapă, disputată acasă, în care, dacă noi pierdeam sau terminam la egalitate, retrogradam, iar dacă îi băteam, retrogradau ei şi rămâneam noi. Ei bine, în minutul 81 am dat un gol salvator, un gol foarte frumos, un corner executat de Incze IV din dreapta, m-am înălţat şi am înscris din lovitură cu capul. Atunci m-au dus oamenii de aici, de la stadion, pe braţe până acasă. Asta e cea mai frumoasă amintire a mea. Locuiam în Piaţa Unirii şi oamenii m-au dus până la uşă.

  • Recent, CSM Poli a reuşit pentru prima oară să joace în cupele europene, o perfomanţă unică în istoria clubului. Pe de altă parte, pare a rămâne o echipă care dezamăgeşte de multe ori, iar publicul nu mai umple nici pe jumătate tribunele din Copou. De la atmosfera de sărbătoare de acum 15 – 20 de ani, s-a ajuns la un stadion pustiu. Ce a pierdut Poli în toţi aceşti ani?

– Vă spun că, la meciul cu Hajduk, dacă am fi avut 25.000 de locuri în tribune, 25.000 de oameni ar fi venit. Dar lucrurile acestea nu se întâmplă numai la Iaşi. Nu numai pentru că fotbalul a scăzut, ci pentru că oamenii au alte preocupări, au afaceri, sunt foarte ocupaţi. În al doilea rând, toate meciurile sunt televizate. Cât am jucat eu, şi până la Revoluţie, Poli n-a jucat cu mai puţin de 12.000 de spectatori în tribune. Îmi aduc aminte că oamenii îşi trimiteau prietenii să le ţină loc pe stadion. Pe de altă parte, dacă e s-o luăm pe aia bună, prezenţa ţine şi de felul în care arată acest stadion. Drumul până aici, parcarea, confortul, toate astea duc la scăderea numărului de spectatori. Înainte, oamenii nici nu erau aşa pretenţioşi, erau simple gradene în tribune. Încăpeau şi mai mulţi. De exemplu, la meciul cu Rapidul au fost 20.000 de oameni.

  • Ce au însemnat pentru dumneavoastră aceşti 50 de ani petrecuţi în fotbal? La o oră a bilanţului, este Vasile Simionaş un om împlinit?

– Apropo de asta, am jucat pe la 17 ani şi în Divizia B, la Victoria Roman. Pe vremea aceea, era obligatoriu să ai doi juniori în echipă. Eram vreo trei. Îl băga pe unul, îl ţinea un minut, intra al doilea, îl ţinea tot un minut, apoi băga seniorul. Mama n-a mai vrut să mă mai lase, crezând că îşi bat joc de mine. Aveam 17 ani, nu mă gândeam la bani, era doar plăcerea de a juca.

Revenind, da, sunt mulţumit. Am ieşit antrenorul anului în România în 1997. Aşa, mai am nişte diplome pe acasă… Am fost votat de multe ori antrenorul anului la Iaşi…M-am simţit extraordinar de bine la Iaşi. Am avut posibilităţi mari să plec. În anul trei, Craiova a vrut să mă ia, după aceea a vrut Steaua să mă ia, dar am rămas aici. Puteam să rămân şi afară, dar am ales Iaşul pentru că aici m-am simţit foarte, foarte bine. N-aş putea spune că a fost o stare de suficienţă, ci chiar m-am simţit bine.

Un interviu de Gabriel Andronache

 

 

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , ,



Trackbacks / Pings




*