Umbre de cronicari, ziarişti şi domniţe în Palatul din strada Alecsandri

Publicat de Curierul de Iasi la data de 12/11/2010

Pe lângă legenda că locul palatului Cantacuzino, în care s-a instalat Primăria prin 1912, ar fi aparţinut şi domniţei Ruxandra, nefericita fiică a domnitorului Vasile Lupu, aşa cum s-a arătat în numărul precedent, bătrânele ziduri păstrează şi alte amintiri. Unele, ţesute din urzeală de cronici şi hrisoave, pornesc de la Mihai Viteazul, care în vara anului 1600 a împlinit la Iaşi visul Unirii celor trei ţări: Muntenia, Transilvania şi Moldova. De aici, feciorii vestitului vistiernic Andronic Cantacuzino, şi anume lordache şi Toma, „împărtăşiţi cu boierii” în Moldova – cum spune cronicarul – au înfruntat puterea domnitorilor, stându-le în cale când, cu „năpăşti şi obiceiuri noi”, veneau asupra ţării.

Vechi mărturii amintesc aplecarea fraţilor Cantacuzini spre cei vitregiţi, precum a fost cărturarul Miron Costin, rămas orfan în „ţară streină” (Polonia) şi care a găsit adăpost în casa lui lordache Cantacuzino, sfetnicul de nădejde şi cumnatul domnitorului Vasile Lupu prin nevasta sa Catrina, soră cu Tudosca, soţia domnitorului, şi mama fetelor Maria şi Ruxandra.

Alte istorii povestesc că din casa vistiernicului lordache n-a lipsit nici cronicarul Grigore Ureche, pe a cărei cumnată o ţinea Toma Cantacuzino, iar între zidurile casei a crescut şi nepotul Ion Neculce, rămas orfan în seama bunicii sale „lordăchioaia, vistierniceasa cea bătrână”.

Din spiţa mai stufoasă ca o pădure a cantacuzinilor, despărţiţi în Paşcani, Deleni, Hoiseşti (după locul pământurilor şi aşezărilor din Moldova), la mare rang era lordache Cantacuzino Paşcanu, care avea casa în colţul Uliţei Mari şi a Sfântului Ilie (strada Alecsandri). Palatul acesta, socotit pe la 1780 unul din cele mai strălucitoare şi bogate, cu încăperi ce se deschideau într-o sală largă cu mobile scumpe, cu candelabre aurite şi divanuri acoperite cu stofe şi şaluri ţesute din fir de mătase şi de argint, găzduia, prin 1788, pe mareşalul-prinţ Charles de Ligne, din serviciul împăratului Austriei, dând prilej musafirului să scrie că este „cartiruit într-unul din acele mai superbe palate pe care boierii le zidesc în gustul oriental”. Nu mai puţin ospitalier avea să-l găsească medicul Andreas Wolf (1780-1804).

Rămas moştenire de la tată la fiu, prin 1819, palatul a aparţinut lui Gheorghe, zis şi lordache Canta (tot Cantacuzino), trecând apoi vornicului Costache Paşcanu iar, din 1846, vistiernicului Lascăr Paşcanu, părintele lui Constantin şi Alexandru Cantacuzino, care l-au vândut Primăriei, aşa cum s-a arătat în numărul trecut.

Alt fiu al lui Costache, şi anume Mihalache, a intrat în stăpânirea palatului Catargiu din strada Lăpuşneanu, unde este acum Muzeul Unirii, iar Dumitrache a trăit în clădirea de la poalele Copoului, numită în zilele noastre Palatul Copiilor.

În faţa clădirii erau vestitele ”Bolţi Paşcanu”

Zidirea din strada Vasile AlecsandIri avea o curte largă cu multe acareturi, fântână, grajduri pentru bivoliţe şi caii, şuri pentru trăsuri, stoguri de fân, beci pentru vinaţuri, nelipsind florăria şi grădina umbrită de peri sintileşti şi harbuzeşti, scoruşi, perji şi meri cu coroane bogate, din vremuri de demult. Spre nord cuprindea şi locul unde sunt acum blocurile din Piaţa Unirii, în partea aceea fiind manejul cailor, prefăcut după 1900 în cinematograf.

Crescând interesul pentru spaţii comerciale, aducătoare de venituri, parte din grădina şi florăria de la Uliţa Golia (strada Cuza Vodă), a fost sacrificată, din vechime, pentru construirea vestitelor bolţi (magazine) negustoreşti „ale Paşcanului”, cu hrube întortocheate şi uşi ferecate, ocupate de cele mai simandicoase dugheni şi o locantă pe colţ.

Lărgindu-se strada Alecsandri, de la 4-5 metri la vreo 10 metri, printr-un decret din iunie 1897 ce prevedea alinierea unor uliţe, ograda s-a mai strâmtorat, schimbându-se şi fosta intrare în curte, pe parcursul anilor aşezarea suferind şi alte prefaceri.

Astfel, arhitectul I. Marcovici a înlocuit zidul de cetate al ogrăzii cu un grilaj din fier forjat, iar vechea terasă de la etaj cu un balcon din fier, schimbând şi scara de intrare.

Socotind noul sediu al Primăriei neîncăpător pentru multiplele sale trebuinţe, un primar a hotărât totala prefacere a „ospelului comunal” (sediului), invitând pe talentatul arhitect Ghica-Budeşti (şi el un Cantacuzino din Hoiseşti – Iaşi, după mamă), să-l transforme într-un măreţ edificiu cu turnuri şi aripi încăpătoare, în schimbul a cinci milioane de lei împrumutate de la Creditul Urban.

Proiectul acela, cât şi altul din anul 1937, când s-au dărâmat şi faimoasele bolţi cu dugheni şi s-a deschis Primăriei vedere la strada Cuza Vodă, nu aveau să fie finalizate. De fiecare dată au sărit, ca arşi, istoricii şi apărătorii bătrânelor zidiri, astfel că vechea clădire s-a păstrat aproape neschimbată până în zilele noastre.

Primăria a rămas pe strada Alexandri până în anul 1970

Odată instalată în Palatul Cantacuzino, edilitatea a rămas în sediul sorocit de Nicolae Gane până la începutul anului 1970 când instituţia s-a întors la Palatul Roznovanu, destinat de Vasile Pogor, lăsând aşezarea de pe strada Vasile Alecsandri pentru Casa Presei, redacţia ziarului „Flacăra laşului” şi a revistei „Cronica”, cât şi unor uniuni de creaţie.

Mai părăsise localul doar în timpul Primului Război (1916-1918), cedând clădirea unor instituţii militare şi mutându-se provizoriu în câteva odăi din casele Zamfirescu, pe strada Ştefan cel Mare, lângă strada Lozonschi. Se înţelesese cu forurile militare ca, noaptea, clădirea să fie azil pentru adăpostirea celor rămaşi fără acoperiş la vremea când frigul încleşta şi răsuflarea.

Prin 1970 s- a propus ca grădina din faţa clădirii să fie un locaş al cronicarilor Moldovei.

Dându-se împlinire dorinţei ca spaţiul verde din faţa străvechii zidiri, încărcată de istoria a peste 300 de ani, să devină „Grădina Cronicarilor” sau „Scuarul Cronicarilor”, în cuprinsul ei se aşeza bustul marelui cărturar Dimitrie Cantemir, domnitorul Ţării Moldovei (în 1693, 1710 – 1711), urmând ca pe parcurs, să fie însoţit şi de Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce.

Sculptat de Vladimir Florea, bustul lui Cantemir s-a dezvelit cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la naşterea cărturarului (1673), într-o frumoasă zi din anul 1973, de faţă cu mulţi iubitori ai Iaşilor, tineri şi vrâstnici, ce-au ascultat, emoţionaţi, eroice trăiri din vremuri străbune.

Moştenit de revista „Cronica” şi de gazeta „Opinia” (continuatoarea cotidianului „Flacăra Iaşului”), după 1989, în vara anului 1992 palatul a fost repartizat Curţii de Conturi de la care a fost preluat de fostul proprietar, Primăria.

Astfel, din 1996, a intrat în ample şi complexe reparaţii, de refacere şi consolidare a fundaţiilor şi armare a pereţilor cu plase de oţel, începând din subsoluri. În urma decopertării, descoperindu-se străvechile hrube care străbăteau subsolul clădirii, pline de moloz şi apă, au fost restaurate, deschizându-se subsolul la cota de patru metri şi restaurându-se o hrubă la cota de 9 metri.

Pentru a se îndepărta apa freatic\, s-au executat drenuri complexe în jurul clădirii. Cu prilejul lucrărilor îndepărtându-se şi tencuielile pereţilor, s-au putut observa bolţile vechilor uşi şi ferestre ce şi-au păstrat alura după sute de ani, cum îşi aminteşte inginerul Norbert Zilberman, unul dintre şefii şantierului (alături de inginerii Al. Anghel, Chlirilă Petrov şi Emil Găină).

Prin 2005 terminându-se lucrările parterului, bătrâna zidire devenea elegantul sediu al Oficiului Stării Civile, în faţa căruia s-ar putea realiza şi doritul „Scuar al Cronicarilor”, cu adânci reverberaţii istorice şi chemare turistică.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*