Continuând prezentarea Iaşului voievodal, ne propunem un popas pe străvechea stradă Anastasie Panu, cu istoric, de asemeni, bogat, dar mai puţin cunoscut cititorilor.
Pe vremuri se numea Sfânta Vineri, după biserica ctitorită de vornicul Nestor Ureche pe la jumătatea drumului ce trecea prin faţa Curţii Domneşti şi mergea spre Tătăraşi. Fiind serios afectată de cutremurul din 1803 iar cimitirul bisericii intrând in paragină, pe la 1820, vistiernicul Petrache Surza înfiinţa în preajma ei un bazar sau o piaţă pentru „obştescul folos”, care ocupa şi uliţa până în poarta Curţii Domneşti. Piaţa lua numele „Medeanul de la Sfânta Vineri”.
Cum nu avea nici un fel de înzestrări, negustorii îşi puneau mărfurile pe rogojini, pe saci sau pe pământ, cum se vede într-o veche ilustraţie a locului.
Pentru ca preţurile să nu o ia razna, se rânduiau printr-un „pitac domnesc” şi se urmăreau de ipistaţii agiei puşi să urmărească vânzările şi „să ia de barbă” pe acei care „săreau calul” sau aveau măsuri „strâmbe”.
Cu timpul, piaţa se restrângea pe locul fostului cimitir al bisericii, unde se instalau mese, potrivit Regulamentului Organic introdus din anul 1832, în Principate.
La vremea când se înfiinţa „medeanul Sfintei Vineri,” Iaşul mai păstra încă aspectul de sat transformat în târg, cu ogrăzi întinse, grădini bogate, case acoperite cu stuf sau cu şindrilă şi cu fântână la poartă, între care se înălţa ici-colo câte un conac boieresc din piatră cu cerdac în jur şi acoperiş din ţiglă.
Din loc in loc, prin mahalale, se vedea câte o biserică înconjurată de crucile povârnite ale ţintirimului, iar pe la răscrucile drumurilor se înălţa furca unei fântâni cu cumpănă, prăvăliile înşirându-se mai ales în coasta de răsărit a Curţii domneşti şi în Podul Vechi, sub bolţi din piatră cu o încăpere negustorească la uliţă şi una pentru locuinţă, în spate. Mai toate casele aveau beciuri şi pivniţă pentru alimente, prin care se cobora în hrubele adânci pentru butoaiele cu vin şi adăpostirea ştiubeielor cu albine, la timp de iarnă. Suprapuse şi întortocheate, unele erau adevărate labirinturi în care se ascundeau lucrurile de preţ sau chiar stăpânii, pe vremuri tulburi sau la vizitele unor ceambururi tătărăşti sau sotnii căzăceşti.
Din vremea lui Barnovschi Vodă (1626-1629), drumurile începuseră a lua nume după biserici (Uliţa Golia, Uliţa Sf. Ilie), după îndeletnicirile locuitorilor (Uliţa Ciubotarilor, Uliţa Talpălarilor, Uliţa Curelarilor) ori după naţia lor (Uliţa Rusască, Uliţa Sârbească – cunoscută de pe la 1681), numele de stradă apărând abia după înfiinţarea primăriilor, prin 1865, pe vremea primarului Dimitrie Gusti.
Bahluiul, „mina de aur” a sărăcimii
Dorindu-se o piaţă civilizată, ca în târgurile apusene, cu mese şi locuri răcoroase pentru păstrarea alimentelor „stricăcioase”, precum peştele şi carnea, pe la 1871 se pornea construirea în coasta bisericii a unei Hale încăpătoare, cu pereţii legaţi prin bare din fier şi mutelci. Construcţia era suportată de guvern, Primăria dând numai terenul, o parte fiind al bisericii şi alta fiind luată prin exproprieri, cu plată.
Lucrarea se proiecta de inginerul Cazaban şi se executa sub conducerea arhitectului Niciman, întreaga fierărie sosind de la Paris.
Sub platformă se amenajau încăperi pentru alimente cu instalaţii frigorifice economice, unele răcite cu gheaţă cărată iarna de la Bahlui şi din lacurile târgului. Prin 1926 existau în oraş vreo cinci gheţării care vindeau vara gheaţa depozitată de iarna. Pe seama lor trăiau sumedenie de căruţaşi care, la vreme cu ger, patrulau iazurile, tăiau calupuri de gheaţă şi o vindeau depozitanţilor. Din cauza aceasta, în timp ce târgoveţii doreau o iarnă blândă, cărătorii de gheaţă tânjeau după „gerul Bobotezei”, ca să le meargă negoţul.
De altfel, Bahluiul şi bălţile sale reprezentau „mina de aur” a sărăcimii. Din adâncurile lor, mahalagii îşi procurau hrana, vânturând vara apele, cu cristnicele, după câţiva chitici, iar iarna croind copci. Vara, „băieşii” îl transformau în ştrand, împărţind malurile în postate cu nisip şi colibe pentru răcorirea celor înăduşiţi de călduri, sâmbăta seara, Bahluiul fiind scăldătoare publică a mai tuturor mahalagiilor. Ba chiar şi a cailor pentru care se amenajau locuri la ieşirea din târg.
Nu mai spunem de bogăţia ce o dădea grădinăriilor cu legume, resfirate de- a lungul său şi udate de marile roţi cu cupe, învârtite de cai.
Toamna, „negustorii” de stuf sau „stufarii” îi ferchezuiau bălţile transformând pădurea de trestie în snopi pentru întremarea acoperişurilor putrezite de ploi şi răvăşite de furtuni.
Inaugurarea, în 1873, a Halei
Ziarele timpului, urmărind construirea „Halei parisiene” la Iaşi, a cărei fierărie fusese adusă de la Paris, înfăţişau mersul lucrărilor, vestind încheierea construcţiei şi petrecerea lucrătorilor sub bolţile largi ale subsolului. În ceaune uriaşe fierbeau mămăligile din câte un sac de faină, iar pe vergi lungi se frigeau batalii şi porcii puşi la frigare pentru hrana celor prinşi în vârtejul horelor şi sârbelor înfocate (30 martie 1873).
Deschiderea oficială se săvârşea la 23 aprilie 1873 cu tradiţionala sfinţire şi discursul primarului Nicolae Gane.
Uriaşa marchiză, cu o sumedenie de încăperi, se ocupa imediat de prăvăliile cu carne, brânzeturi, fructe şi alimente de primă trebuinţă, uimind vizitatorii cu bogăţia lor îngemănată.
Pentru pescării se ridica mai târziu o altă construcţie alăturată, numită Hala de Peşte, realizată din fierăria rămasă la construcţia Abatorului din Tătăraşi. A fost aşezată lângă fostul altar al Bisericii, marcat printr-o cruce monumentală ca o troiţă.
Neîncăpând toţi producătorii şi vânzătorii de alimente în clădiri, la coasta de apus a lor se amenaja o piaţă deschisă cu barăci şi mese pentru cereale şi legume. Tot în partea aceea, mai la margini, trăgeau carele cu lemne şi fân, în spatele Halei spre strada Podu Vechi (Costache Negri) fiind, toamna, staniştea carelor cu poamă. Acolo se înşirau mustăriile şi grătarele încinse pe care sfârâiau cârnaţii, hălcile de carne şi chiticii pentru saramura ce se cerea numaidecât udată cu licoarea ce curgea din ulucele în care călcătorii jucau tontoroiul pe sacii cu poama stoarsă apoi în teascuri. Cum mustul ce ţâşnea printre degetele călcătorilor nu stârnea pofta de băut a tuturor, cu timpul, aceştia au fost înlocuiţi de zdrobitoarele mecanice cu două valsuri din lemn sau din metal.
Călugării de la Mănăstirea Sinai au cerut mănăstirea de la Constantin Movilă
Frumoasa biserică cu hramul Sfintei Paraschiva (sau Sfinta Vineri) – pe al cărui pământ se aşezase Hala – crăpând la cutremurul din 1803 şi avariindu-se, a stat în ruină până când a fost demolată de Primărie cu încuviinţarea Mitropoliei (1879).
Construită prin 1594 de marele vornic al Ţării de Jos, Nistor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, care a cumpărat locul şi a înzestrat-o cu odoare, la îndemnul domnitorului Constantin Moghilă (Movilă), în 21 decembrie 1610, a fost închinată Mănăstirii Sinai, ca dar din partea vornicului, a kneaghinei sale, Mitrofana, şi a copiilor Anastasia, Vasile şi Grigore (viitorul cronicar), cât şi a ginerelui, hatmanul Isac Balica. Odată cu mănăstirea „din mijlocul târgului Iaşilor” – cum scrie în hrisovul de închinare, se dăruia întreaga avere, dughenile, viile, satele, vitele şi tot ce avea.
Mănăstirea fusese ochită de călugării Orientului care o ceruseră domnitorului.
Întărind hrisovul de danie, dânsul arăta că au venit în faţa sa „călugării de la Sfânta Mănăstire a Muntelui Sinai şi, cu mare plângere şi jalobă, s-au plâns Domniei mele de lipsurile pe care le suferă în aceste crunte vremuri”. După ce au amintit însemnătatea Mănăstirii lor de pe muntele unde Moise a primit Tablele Legii de la Dumnezeu, “au căzut cu feţile la pământ, înaintea Domniei mele, rugându-se ca Domnia mea să am a îndemna, pentru iubirea de Dumnezeu, pe mai sus scrisul nostru credincios şi cinstit boier, pan Nistor Ureche, mare vornic, ca să facă dar acea sfânta biserică şi metoh, marii Mănăstiri a Sinaiului, zicând că şi Domniei mele îi va fi de mare pomenire, pentru aceasta binefacere.”
Mărturisea că apoi a chemat pe vornicul Ureche, i-a arătat plângerea şi jaloba călugărilor îndemnându-l spre „miluirea acelui sfânt loc” (I. Caproşu, “Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi”, I. 93).
Ion Mitican
Stiri similare
Loading ...