Uliţa pitarilor, printre faimoase brutării

Publicat de Curierul de Iasi la data de 07/07/2015

Bulevardul Independenţei de astăzi era recunoscut de ieşenii de altădată şi sub numele de „Uliţa pitarilor”, căci aici îşi găsiseră sălaşul mari brutării şi mari maeştri patiseri care, cu bunătăţile lor, încântau nările şi ochii trecătorilor, încă dinainte de a le simţi gustul. Pe strada I.C. Brătianu, cum se numea pe la 1900, ieşenii se opreau la pităriile lui Sacmari, Klein sau Fleaşcă pentru colaci, plăcinte, franzele şi pâine. Ultimele cuptoare ale străzii au fost stinse în 1986, odată cu demolarea vechilor zidiri pentru a face loc bulevardului de astăzi.

Intersecţia dintre strada Lăpuşneanu (dreapta) şi strada I.C. Brătianu (stânga) la 1915. De aici începea uliţa pitarilor

Intersecţia dintre strada Lăpuşneanu (dreapta) şi strada I.C. Brătianu (stânga) la 1915. De aici începea uliţa pitarilor

„Franzole vieneze”
Lângă hanul Binder de la capătul uliţei spre Lăpuşneanu, în casele Chettner se instalase fostul marchitan Ferdinand Sakmarz. Se lăsase de apa de colonie şi de panglicile pe care le vânduse până atunci, ba chiar şi de strămoşescul său nume străin, devenind faimosul pitar ieşean, Sacmari, producătorul primelor „franzole vieneze”, fabricate la Iaşi, în cuptoarele anume zidite lângă vestitul hotel Binder. „Prima pitărie şi franzolerie vieneză cu franzole imperiale keizer”, lăudată de gazeta „Curierul” din luna mai 1875, a făcut furori în Târgul de Sus. Deşi iniţiatorul firmei a murit, faimoasele sale cuptoare s-au păstrat nestinse până prin anul sistematizării (1986). Ca toate zidirile vechiului Iaşi şi aceasta şi-a schimbat mereu stăpânul. Astfel, a preluat-o o vreme Hart, apoi celebrul arhitect Iulius Rainicke, cum scria „Evenimentul” din ianuarie 1902, urmând diferiţi alţi pitari ce au îmbelşugat mesele târgoveţilor până în preajma ultimului război.

Mari cuptoare
„Franzolele vieneze” devenind o marfă cu mare căutare, pe locul ocupat de caretaşul (fabricant şi vânzător de trăsuri) Scherer, lângă Sacmari, a poposit într-o zi şi cofetarul – pitar George Klein, stăpânul „Pităriei române”. Era o locantă vestită încă de prin 1896, pe uliţa Podu Vechi, astăzi strada Costache Negri, ca şi cofetăria ce o avea deschisă pe strada Lăpuşneanu la numărul 5 unde, pe lângă alte bunătăţi şi faimoasa turtă dulce, se fabricau bomboane mentolate cu mare succes pentru potolirea durerilor de gât. Acestea din urmă au fost lăudate în „Ecoul Moldovei” din 13 ianuarie 1898. Noul pitar s-a instalat într-o clădire cochetă cu mari cuptoare. Imobilul a fost ridicat în 1902 după planurile arhitectului Scolari, celebrul constructor al Universităţii din Copou. Cutezător, şi-a poftit la întrecere nu numai vecinii, brutari vestiţi, dar şi pitarii Europei trimiţând o ladă cu cozonaci, turtă dulce şi alte aluaturi ieşene, înfăşurate în tricolorul ţării la „Expoziţia internaţională din Paris” de unde i-a sosit o decoraţie frumoasă şi medalia de aur.

Invitaţii cu muzică
Hotărât să nu lase nici un târgoveţ neînfruptat din colacii săi aurii, plăcintele imperiale umplute cu dulceaţă şi cozonacii cu nuci, întreprinzătorul pitar a trimis pe străzi un taraf de lăutari în fracuri şi jobene să desfete poporul cu romanţe şi valsuri presărate cu strofe ademenitoare: „La Klein, la Klein / Colacu-i cel mai fain / Şi-n Iaşi n-are pereche / Klein din strada veche”. Lumea îmbiată de muzică se lua după taraf şi ajungea la pitărie, unde George brutarul, alb de făină, le ieşea înainte, coşurile pline de colăcei şi chifle fiind pregătite pentru a fi împărţite. Muşteriii cântau şi ei brutarului cu alte versuri: „Klein, Klein, colacul ţi-i fain, / Dar vrem să-l gustăm / Şi acum să-l încercăm”.

Pâinea de la Fleaşcă
Pitarul avea însă concurenţă serioasă. În faţa pieţii aflată odinioară pe locul parcului cu statuia Independenţei, alături de fosta plăcintărie, de prin 1880, cu paşnica şi vestita firmă „La plăcinte înainte, la război înapoi” îşi adusese o sucursală Costică Mavropol – zis Fleaşcă, meşter pitar ce mai avea o brutărie deschisă pe uliţa Sf. Vineri (str. Anastasie Panu), lângă Hala Mare. Tocmise şi acesta muzică, vreo şase găligani, îmbrăcaţi în costume populare, cu tromboane şi o dobă uriaşă pe care trona o pâine rumenă, cântau de mama focului sârbe îndrăcite, hore zvăpăiate, rostind din când în când nişte versuri ca un fel de strigătură : „Foaie verde baraboi / Luaţi drumul după noi / Şi cu toţii hai la Fleaşcă / Unde pâinea e de pleaşcă!”

Memoria scrisă
Ca să aibă pace cu amarnicii pitari care dădeau năvală în redacţiile gazetelor, la Universitate, în cancelarii, cerând mărturii, referinţe şi declaraţii publice despre bunătăţile lor, istoricul Gheorghe Ghibănescu a scris că „Jema (jimbla) de la Sacmari, chiflele de la Klein şi pâinea de la Fleaşcă sunt fără seamăn”. Mihail Sadoveanu a închinat şi el câteva rânduri spre lauda chiflelor lui Klein: „nişte pâinişoare mici, rotunde şi fragede, din cea mai albă făină pe care omul le gusta şi cu ochii şi cu nările, înainte de a le pune în gură” (M. Sadoveanu – Venea o moară pe Siret).

„Cercul flămânzilor”
„Uliţa Pitarilor”, cum îi ziceau ieşenii pe vremea când trotuarele erau săgetate de cozile lopeţilor ce nu mai încăpeau în brutărie, iar la gura cuptoarelor se înşirau cârduri de pâini aurii, batalioane de cozonaci şi puzderie de covrigi tăvăliţi prin susan şi mac, a devenit în anii 1916 – 1918 „Cercul flămânzilor şi al văduvelor de război”. Cuptoarele veşnic aprinse la parterul celor câteva clădiri, în zilele de coşmar ale primului război, au hrănit miile de refugiaţi îmbulziţi în Strada de Sus: „copii cu încălţări rupte, uriaşe şi încovoiate, în picioare, cu surtuce zdrenţuite în spate şi femei grase, în şaluri peticite, tânguindu-se, blăstămând şi aşteptând pânea”, cum scria Mihail Sadoveanu. Iaşul a adăpostit, pe lângă vechii săi locuitori, în număr de vreo sută de mii, încă vreo patru – cinci sute de mii de refugiaţi, militari şi răniţi.

Până în 1986
Brutăriile de pe stradă au păstrat cuptoarele aprinse şi mult după ce pitarii care le-au dat viaţă au dispărut în lumea umbrelor. În perioada comunistă însă, încet – încet, pităriile au fost transformate. În fosta brutărie Sacmari s-a instalat un atelier de producţie firme şi montări geamuri. Rezistase, neschimbată până în 1986, înaintea demolării clădirilor străzii, brutăria Klein, ca unitate de stat în faţa căreia se forma mereu coadă pentru procurarea franzelelor calde, tocmai scoase din adâncul străvechilor cuptoare. (de Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*