Uliţa copilăriei lui Ionel Teodoreanu

Publicat de Curierul de Iasi la data de 01/09/2015

ionel teodoreanuStrada Zlataust, în coasta platoului ce coboară spre Bucşinescu, îngustă şi cotită, este celebră în istoria Iaşului şi are propriul roman. Este strada care a inspirat „Uliţa Copilăriei” a lui Ionel Teodoreanu, volum ce a însufleţit generaţii de elevi. Astăzi, strada nu mai aminteşte de vechiul drum ce a născut romanul celebrului scriitor. Strada poartă numele bisericii Zlataust, construită de voievodul Gheorghe Duca în anul 1638. În apropierea bisericii dăinuie amintirea fostului locatar al străzii, Ionel Teodoreanu, autorul celor vreo 20 de romane închinate Iaşului.

Din vremuri uitate
„E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite în salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre. Dau năvală celelalte uliţe, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, a câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi de a noastră. Acolo a rămas“. Astfel îşi amintea scriitorul Ionel Teodoreanu uliţa Zlataustului în care a trăit primii ani ai vieţii. „Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar: îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mâinile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.“ (Uliţa Copilăriei)

Familia Teodoreanu
Aici, pe uliţa Zlataustului, era casa bunicului Alexandru T. Teodoreanu, neam de ţărani din Brusturoasa Neamţului, fiul preotului Teodor, de unde şi numele Teodoreanu, ajuns prin muncă şi ambiţie consilier, primar, procuror şi avocat cunoscut. Se căsătorise din studenţie, în anul 1863, cu Elencu, fiica lui Panaite Christea, şi el jurist, care îi dăduse nevastă aprigă şi gospodină, lăsându-le, apoi, şi casa din Zlataust. Familia având trei copii, pe Osvald, Laurenţiu şi Alexandru – dintre care ultimii doi s-au stabilit la Bucureşti, a rămas acasă primul (Osvald), absolvent al facultăţii de Juridică în 1891 şi căsătorit în 1893 cu Sofia (Sonia), fiica profesorului Gavriil Musicescu. Familia lui Osvald Teodoreanu are trei băieţi, Alexandru ce va fi cunoscut ca Păstorel, Ionel şi Puiu şi s-a mutat pe la 1897 pe strada Zlataust, alături de bunici.

În curte la bunici
Ionel Teodoreanu a locuit în ograda cu numărul 7 care adăpostea două clădiri. Una a bunicilor: coana Elencu Christe şi conul Alecu Teodoreanu, o zidire veche, joasă, cu cerdac şi horbotă de viţă la ferestrele ce erau iarna pline de gutui şi mere. Acolo şi-a petrecut ultimele zile profesorul Musicescu, bunicul de pe mamă, înaintea decesului din 8 decembrie 1903. O altă clădire, mai nouă şi mai înaltă, cu scări albastre şi pridvor lung, adăpostea pe fiul bătrânilor, avocatul Osvald Teodoreanu, cu soţia şi cei trei copii: Păstorel, Ionel şi Puiu. Crescând copiii, Osvald cu familia s-au mutat pe strada Mihail Kogălniceanu de unde veneau adesea în vizită la bunici. Soseau într-o „trăsură cu roţi de cauciuc alb, cu un muscal numai de catifea, ca un Mitropolit cu şapcă, obraji de dudue, bici galben ca de aur, roţi cu ochelari de cauciuc, perne moi, covoraş la picioare şi cai negri cu coamă şi cozi lungi de fată care s-a lăut. Trăsura mirosea ca un geamantan nou de piele”.

Amintiri păstrate în romane
Nepotul Ionel, „cel mai nepot”, adesea locatar al bunicilor, ajungând avocat şi scriitor închinase romanticelor locuri volumele „Uliţa Copilăriei”, „În casa bunicilor” cât şi romanul „Fata din Zlataust”. Acesta din urmă avea ca eroină pe Delia, eleva blamată pe nedrept de o colegă pentru imoralitate, îndepărtată din şcoală şi aruncată în vâltoarea vieţii crude, alături de duiosul ei tată, Titi, fostul avocat Alex Enăchescu, căzut în boala fără iertare a alcoolismului. Casa Deliei, „turtită şi gheboşată era într-o grădină părăginită, odinioară cu trandafiri, garoafe, lalele şi crăiţe” şi se afla gard în gard cu cea a bisericii Sfântul Ioan Gură de Aur. Cimitirul avea „ierburi foarte înalte, cruci de lemn putrede, pietre gălbui cu inscripţii acoperite cu muşchi verde, garduri de fier ruginite, trântite pe jos”, ca într-un „trib unit de morminte scăpate de civilizaţia cimitirelor”. Exista şi clopotniţa „strâmbă” în care dascălul bătea toaca „cu ciocane bâlbâite”. În faţa ei era un maidan pe care copiii înălţau zmeie şi în care la vremea tinereţii bunicilor se făcea scrânciob de Paşti. În „Dosarul Scrâncioburilor” din anul 1868 existent la Arhivele din dealul Copoului este o cerere a străbunicului Panaite Christe, tatăl bunicii, prin care cerea autorizaţie să ridice un scrânciob.

Uliţa pierdută
Cu timpul, din curtea bunicilor a rămas doar amintirea. Puiu, cel mai mic dintre fraţi, a murit în primul război mondial lăsând îndurerată strada Zlataust. Mai târziu, Păstorel şi Ionel s-au mutat la Bucureşti. Bunicii, Elencu şi Alecu s-au retras pe rând în grădina Păcii din dealul Eternităţii, iar cele două clădiri de pe strada Zlataust erau închiriate, rămânând însă în stăpânirea Teodorenilor până în anul 1951. Îndurerat în primăvara din acel an, părintele Medelenilor s-a despărţit de cuibul bunicilor. Şi de livada în care ascultase poezia tăcerii, privind dansul funigeilor în jurul zarzărilor clăbuciţi. Primind banii cuveniţi din vânzare, avea să scrie cu nostalgie: „A venit azi un mandat poştal/Aducând acasă nişte mii/Şi m-am fost umplut de-o mie una de melancolii/Niciodată, niciodată n-o să mă mai duc /La zăplazul unde sta Nănoaia, dar ş-un nuc/Niciodată, niciodată umbra n-o să-mi mai arate/Pe copilul sprinten şi năuc”. Şi ca într-un film prin faţa ochilor închişi au trecut sumedenie de imagini, frânturi de viaţă şi scene, după scene, ivite din adâncul memoriei, acoperite de uitare şi trezite din „insomnia stânjinelului care poartă în aburul petalelor străveziul şi delicatele învineţiri ale înserării pe ape blânde” (Moţi Spacov).

Nostalgia copilăriei
Simţea dorul s-o revadă, s-o evoce, să reîntâlnească maidanul copilăriei „întâiul stadion“ din faţa bisericii Sf. Ioan Gură de Aur, maidanul „copilăriei mele fără înviere, într-un Zlataust rămas şi totuşi dus ca o corabie pierdută pe mările timpului“. Şi i-a închinat pagini întregi. „Uliţa Copilăriei“, prima lui carte, din anul 1923, spre amintirea dragului frate Puiu. „Şi într-o zi, eu cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară, m-am pornit spre uliţa părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Şi n-am găsit-o. O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era. Plecase după morminte. Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia râdeau alţi copii“.

Ultima noapte
Şi, ca o umbră, sufletul s-a întors, pe furiş. în ograda buruienoasă, „uriaşa ogradă a mirărilor copilăriei“. Îşi amintea o seară petrecută în casa pustie, când venise pentru câteva zile la Iaşi, pentru un proces. „Ţinuse să doarmă acasă, în braţele copilăriei. În odaia somnului rămasă neschimbată, sofalele îl aşteptau şi fotoliul bunicului şi măsuţa cu cărţile bunicii de ghicit destinul. În jur, stăpânea pustiul care-şi deschidea porţile aducerilor aminte“. Vedea totul aievea. Nu s-a mai dezbrăcat, nu s-a mai culcat… „S-a aşezat obosit în fotoliul bunicului şi asculta vocile pereţilor, care nu mai pridideau să schimbe plăcile amintirilor pe platanul patefonului ce zăcuse până atunci inert pe şifonierul bunicii“. (D. Botez, „Zilele Vieţii“) A fost ultima sa noapte din Zlataust. În 1954, într-o iarnă aprigă, Ionel Teodoreanu a intrat în lumea amintirii fără să mai revadă locurile copilăriei. (un articol de Ion Mitican)

Comments

comments



Stiri similare

  1. Ionel Teodoreanu şi amintirile de pe stradela Buzdugan
  2. Simpozion naţional în cadrul FIE: „Iaşii Teodorenilor”
  3. Diversitate – Provocare – Flexibilitate. Bibliotecile şcolare au TOTUL


Trackbacks / Pings