Vorbindu-se despre trecutul oraşului nostru şi despre zestrea sa imobiliară istorică, adesea sunt pomenite doar zidirile apărute din iniţiativa foştilor cârmuitori de ţară, uitându-se participarea la îmbogăţirea cetăţii şi a altor ctitori din lumea trăitorilor fără os domnesc. Contribuţiile acestora din urmă sunt mai puţin cunoscute deşi numărul lor a fost mare, sumedenie de strămoşi închinând prinosul muncii lor unor înzestrări de mare importanţă pentru viaţa aşezării.
Asemenea ctitoriri erau curente pe vremuri şi pot fi exemple în zilele noastre când vechiul spirit al omeniei şi al grijii faţă de semeni îşi pierde tot mai mult locul sfânt ce-l avea în cugetul străbunilor.
Cum puţini dintre făcătorii de bine din lumea celor de demult mai sunt astăzi cunoscuţi, ne propunem să pomenim pe câţiva dintre ei împreună cu faptele lor. Natural, se cuvine a începe cu vrednicii domnitori din veacurile XV-XVIII care, ştiind că bisericile erau cetăţile spirituale de ocrotire a vieţii şi a sufletelor încrâncenate de războaie, năvăliri barbare şi stihii necruţătoare, au ctitorit străvechile locaşuri ce le poartă amintirea: biserica Sfântul Nicolae Domnesc, zidită prin 1492, de Ştefan cel Mare, Galata lui Petru Şchiopu din 1583, altarul Maicii Domnului înălţat de Miron Barnovschi în centrul târgului de la 1627, biserica Trisfetitelor – catedrala culturii moldoveneşti de la 1640, cu şcoală şi tiparniţă – ctitorită de Vasile Lupu, Cetăţuia lui Gheorghe Duca din 1672 şi celelalte locaşuri în care bătrânii duhovnici au sădit în sufletele poporanilor sămânţa credinţei, a omeniei şi a întrajutorării semenilor şi au păstrat cu străşnicie limba strămoşească, tindele bisericilor slujind de şcoli, iar îngălbenitele ceasloave drept abecedare.
Urmând exemplele domneşti, pe la 1541, panul Iurie Dancu a zidit biserica ce-i purta numele alături de care, peste vreo 300 de ani, se ridica Teatrul Naţional (1896). Nu departe, marele vornic Nestor Ureche – tatăl cronicarului – clădea vestita Mănăstire Sfânta Vineri (1594), în preajma căreia mai târziu se aşezau acareturile Halei Centrale, vornicul Ursu Bărboi ridica locaşul din uliţa ce avea să devină strada Costache Negri (1616), iar logofătul Ionaşcu Ghenghea ctitorea, pe la 1620, mănăstirea închinată Sfântului Ilie în uliţa care din 1878 lua numele poetului unionist Vasile Alecsandri.
Vechiul târg, devenit reşedinţă domnească după 1564, mărindu-se, hatmanul Nicoriţă Baltag dura şi el pe dealul Tătăraşilor biserica cu numele său (1626), vornicul Solomon Bârlădeanul ctitorea locaşul Sfinţilor Teodori, la poalele Muntenimii (1665), iar hatmanul Vasile Roset închina celor 40 de Sfinţi biserica dintre vii, pe dealul Copoului (1760). Urmate de un şir de locaşuri ridicate de preoţi şi enoriaşi, în anii următori, între ele avea să fie şi biserica Sfânta Cuvioasa Parascheva (Prapa Doamna sau Prepadobna în slavoneşte), zidită la capătul Păcurarilor, se zice, de logofătul poet Costachi Conachi (1858), al cărui exemplu îl urma prin 1937 şi istoricul Nicolae Iorga, ctitor de seamă al bisericii Sf. Nicolae din Copou.
Iniţiativa a pornit de la micul boier Stefan Bosie
Pătruns de sentimentul ajutorării semenilor ajunşi în cumpene grele ale vieţii, la vreme de boală micul boier Ştefan Bosie – jitnicer – începea prin 1752 construcţia unei biserici cu bolniţă în uliţa Hagioaei, cum se numea pe atunci Bulevardul Independenţei de astăzi, punând-o sub oblăduirea Sfântului tămăduitor Spiridon. Iniţiativa sa fiind blagoslovită, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă o susţinea, dezvoltând în jurul ei ospiciul sau aşezământul spitalicesc Sfântul Spiridon (1757) căruia îi da pentru întreţinere moşia domnească de la Târgu Ocna cu vreo 16.000 de hectare şi dealul sării, la care urmaşul său Scarlat Ghica adăuga alte vreo 1.200 de hectare. Pe la 1801 descoperindu-se în cuprinsul lor izvoare de ape minerale cu efecte miraculoase la tămăduirea unor boli, acestea începeau a fi folosite cu folos, construindu-se primele clădiri, înmulţite şi amplu înzestrate, sub conducerea Eforiei Spitalelor Sfântului Spiridon, locul devenind vestita staţiune Slănicul Moldovei, în care vara îşi dădeau întâlnire toţi ieşenii pentru tratamente sau vilegiatură.
Ctitoria lui Bosie din uliţa Hagioaei, numită mai târziu Uliţa de Sus, căpătând dreptul de stavropighie – biserică de sine stătătoare supusă Patriarhiei din Constantinopol – datorită daniilor făcute de numeroase familii (peste 350 la finele secolului al XIX-lea) cu moşii, case, dughene, păduri, heleşteie, „ca din venitul lor să se întreţină bolnavii din ospital”, aşezământul numit într-un cuvânt „Spiridonia” devenea cea mai însemnată instituţie medicală din Moldova, cunoscută în toată ţara. Pe lângă cele vreo 10 biserici, câteva schituri şi paraclise, avea în grijă ospicii, aziluri, orfelinate, şcoli medicale şi vreo 13 sau 16 spitale (la Iaşi, Botoşani, Galaţi, Focşani, Hârlău, Tg. Ocna, Bârlad, Roman, Tg. Neamţ) slujite de personal cu înaltă pregătire profesională, şcolit în marile centre europene: doctori, gerahi (chirurgi) şi spiţeri (farmacişti) de marcă ce realizau majoritatea medicamentelor pe baza reţetelor medicilor, elaborate după cercetări „la patul bolnavilor” şi publicate în revistele de specialitate ale vremii.
Atribuţiile lor erau stabilite prin hrisovul din iunie 1765 al domnitorului Grigore Alexandru Ghica „om întreg la toate, plin de minte şi învăţat”, aplecat spre durerile celor mulţi şi săraci, ctitorul Academiei Domneşti, al unei fabrici de postav, al cişmelelor de la poarta mănăstirilor Sf. Spiridon şi Golia, care avea să fie însă decapitat, în 1777, fiindcă s-a opus la cedarea Bucovinei Imperiului Austriac de către Înalta Poartă, puterea suzerană de atunci.
Eforia Sfântului Spiridon, o instituţie impresionantă pusă în slujba vieţii
Numele unora dintre darnicii binefăcători, pe lângă Ştefan Bosie, cum ar fi hatmanul Vasile Roset, Anastasie Lipscanul şi domnitorul Constantin Racoviţă, întemeietorii aşezământului, fiind înscrise pe plăcile zidului înconjurător, înlocuit apoi de grilaj, străbunii se opreau adesea în faţa lor, arătându-le copiilor pentru a-i deprinde cu faptele bune. La fel procedau şi unii dintre conducătorii vechilor şcoli, precum Virgil Marineanu, directorul Liceul Naţional din anii ‚40, care, în timpul excursiilor efectuate cu elevii pe străzile oraşului, „spre a le arăta şi da în grijă” monumentele străbune „pentru viitorime” îi oprea şi în faţa plăcilor, cerându-le să copieze numele săpate în piatră şi să le urmeze dărnicia.
Cu acelaşi gând al educaţiei umaniste erau îndemnaţi elevii cu stare materială bună să invite duminica la masă colegii săraci şi să facă o bucurie celor ce zăceau în paturile spitalelor sau azilelor, lipsiţi de un cuvânt de mângâiere. Astfel, în zilele de sărbătoare, după amiaza, curtea acestora se umplea de elevi şi eleve ce intrau în pavilioane cu pachete în braţe şi se opreau la paturile indicate de surorile saloanelor, pentru a le oferi celor săraci sau uitaţi de rude. Unii dintre ei, impresionaţi sau sensibilizaţi de gravitatea cazurilor, se simţeau datori să-i ia sub protecţie şi să-i viziteze mai des. Acestea erau şi îndemnurile vechii organizaţii de cercetaşi, înlocuită de Straja ţării din 1937 până la război, care chemau şcolarii la fapte bune şi să ajute pe acei nevoiaşi sau nevolnici. Fapt pentru care, în faţa caselor sau bordeielor acestora din mahalalele sărace, se opreau adesea pâlcuri de elevi, iarna ducând şi lemne pe săniuţe spre a încălzi încăperile uitate de foc şi încleştate de ger.
Datorită dărniciei străbunilor şi trudei personalului medical, Eforia Sfântului Spiridon devenise o instituţie cu un mare potenţial economico-ştiinţific pus în slujba vieţii. Prin 1914, deţinea 64.000 ha teren arabil, 23.000 hectare pădure, diferite cădiri, unele comerciale pentru închiriere, stațiunea Slănic Moldova. Pe lângă tratamentul medical gratuit, sufletele necăjite primeau şi ajutoare sociale, hrană, îmbrăcăminte şi chiar adăpost în clădirile amenajate ca azil de noapte. Celor cu probleme grele, Eforia le acorda şi ajutoare băneşti pentru rezolvarea lor, mărturie fiind dările de seamă anuale în care alături de cheltuielile spitaliceşti apar şi unele grupate sub titlul Cutia Milelor, conţinând lista celor dăruiţi (Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi).
Mai existând şi alte „hărăziri” strămoşeşti, de mare importanţă, care dăinuiesc şi astăzi, le vom prezenta în numerele viitoare.
Ion Mitican
Stiri similare
- Cassian Maria Spiridon, literatură şi revoluţie
- Cea de-a IX-a ediţie a Galei Voluntarilor are loc de sărbătoarea Sfântului Nicolae
- Porţile deschise ale ieşenilor pe care îi chema Constantin sau Elena
- Cel care a dat Iaşilor menirea de „oraş al culturii” este Titu Maiorescu
- Continuă acţiunile de evacuare a persoanelor care locuiesc abuziv
Loading ...