Trei zile în sunet de flaşnetă

Publicat de Curierul de Iasi la data de 23/09/2010

Săptămâna trecută, vineri, sâmbătă şi duminică, ieşenii aflaţi pe străzile Ştefan cel Mare şi Lăpuşneanu au avut ocazia să audă, venind de peste veac, sunetele unor valsuri, canţonete sau romanţe uitate, izbucnind în valuri, din nişte cutii muzicale pe roţi (flaşnete), mânuite de câte un fachir cu mănuşi albe şi-n straie pitoreşti de epocă, ce învârtea, arar, o coarbă. Spectacolul fiind inedit, mulţi se opreau, cei mai vârstnici ascultând tulburaţi melodiile ce le aminteau anii copilăriei, iar cei tineri privind curioşi cutiile din care odată cu sunetele tânguitoare ieşea şi un pâlc de păpuşi, în străvechi costumaţii. Făceau complimente, îndemnau privitorii la ascultare şi dispăreau în tainiţele palatului muzical din lemn sidefat. Strecurându-se prin mulţime, câteva fete în crinoline împărţeau fluturaşi pe care scria „FESTIVALUL INTERNATIONAL AL MUZICII MECANICE. Ediţia a VII-a, 17-19 septembrie 2010” şi pe care se vedea o duducă, ascultând visătoare un gramofon, în umbra unei pălării cu boruri mari.

Deschis vineri, 17 septembrie, la ora 11, cu menirea să redea Iaşilor o fărâmă din atmosfera muzicală a anilor interbelici de mult uitaţi, festivalul a oferit spectatorilor adunaţi în jurul scenei din faţa Statuii lui {tefan cel Mare o întâlnire emoţionantă cu Muzica Mecanică, vedeta veacurilor trecute. În acest scop, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Complexul Muzeal Naţional Moldova – Iaşi, cu sprijinul Primăriei, a organizat expoziţia „Fascinaţia Muzicii Mecanice” cu vechi instrumente muzicale (în holul Palatului de Cultură); expoziţia colecţionarilor „Muzica Mecanică între pasiune şi curiozitate” şi „Târgul de antichităţi” (pe esplanada Palatului); expoziţia „Obiecte de Muzică Mecanică” din colecţia anticariatului „Dumitru Grumăzescu” (în holul corpului „R” al Universităţii „Al.I. Cuza” – strada Lăpuşneanu) şi simpozionul „Istoria Muzicii Mecanice” (desfăşurat în sala de festivităţi a Hotelului „Traian”). Totodată aveau loc recitalul cameral cu Delia Diaconescu la vioară şi Ştefano Chiozzi la pian (în salonul Galeriilor de Anticariat), spectacolul Trupei de balet „Attitude” al Colegiul de Artă „Octav Băncilă”; spectacolul Teatrului „ Luceafărul” cu piesa „Clovnii”, concertele Ansamblului de percuţie „Alternances” şi ale Cvartetului de coarde „Crescendo”, întregite de nenumărate concerte şi popasuri muzicale, stradale, cu vechi instrumente muzicale ale musafirilor de peste graniţe.

După salutul oficialităţilor şi prezentarea participanţilor din ţară şi din străinătate, efectuată de conducerea Muzeului „Ştefan Procopiu”, fanfara militară din Garnizoana Iaşi a dat semnalul de început prezentând un romanţios concert. Sub bagheta tânărului capelmaistru locotenent Mateşică Alexandru, cei vreo 30 de membri ai formaţiei au interpretat o suită de melodii de epocă, din care n-au lipsit valsurile compozitorilor Johann Strauss – tatăl şi fiul -, „Valurile Dunării” al lui Iosif Ivanovici, marşurile şi cadrilurile ce-au încântat tinereţea străbunicilor. Bogăţia exponatelor aflate în corturile esplanadei a atras nenumăraţi vizitatori.

Ingenioasele cutii muzicale de pe vremea bunicilor şi străbunicilor

Spre deosebire de viori, violoncele, piane, flaute şi alte instrumente muzicale clasice, ce necesită aptitudini interpretative, cele mecanice, cu clopote, lame şi corzi vibrante ori tuburi sonore aduceau farmecul muzicii în casele tuturor, indiferent de pregătire sau de predispoziţiile native.

Au apărut în preajma anilor 1800, sub forma unor cutii muzicale în care un tambur sau cilindru cu ştifturi ce acţiona prin răsucire un grup de lamele vibrante acordate pe anumite note muzicale producând sunete de cristaline. Învârtirea tamburului se săvârşea printr-un mecanism cu arc ca de ceasornic, armat cu o manivelă sau cheie. Schimbând tamburul, se puteau reproduce diferite melodii.

Pe lângă lamele mai adăugându-se clopoţei, castaniete, tobe, talgere, viori şi chiar instrumente de suflat, acţionate de un foi, şi folosindu-se simultan mai multe tambure, toate grupate într-un dulap, se realizau primele orchestroane, numite mai târziu automate muzicale.

Cutiile muzicale având mare căutare se construiau sub formă de albume, cărţi, tabachere, ceasornice, pendule, păpuşi cântătoare ce contribuiau indirect şi la formarea culturii muzicale, pe ele afişându-se numele compozitorilor şi al creaţiilor reproduse, magazinele oferind instrumente cu melodii din opere şi operete şi tambure de schimb.

Inventându-se şi carilonul, orologiul cu cilindru, pârghii şi clopote muzicale, special pentru turlele oraşelor, o asemenea instalaţie cu opt clopote, ce cântă Hora Unirii a fost aşezată şi în turnul Palatului Culturii (1925) de inginerul Horia Pascalovici (Ing. Lenuţa Chiriţă şi Camelia Cristofor – „Înregistrarea şi redarea sunetului”).

Flaşneta, vedeta secolului trecut

O largă răspândire căpăta din secolul al XIX-lea orga portabilă, numită şi Barbarie, după constructor, şi cunoscută la noi sub numele de flaşnetă (Flaschnette).

Flaşnetele erau la modă pe la 1900, dar puteau fi întâlnite suspinând pe străzile Iaşilor şi în anii ultimului război, purtate de bătrâni ce le învârteau, osteniţi, coarba. Înveseleau copiii şl emoţionau vârstnicii, ascultând melodiile tinereţii. Atunci când străvechea cutie muzicală avea şi un papagal dresat să ofere o hârtiuţă cu „planeta” sau „norocul”, o asaltau stoluri de eleve, curioase să-şi afle viitorul.

Înduioşat de întâlnirea cu un bătrân flaşnetar, Ionel Teodoreanu i-a închinat câteva zeci de rânduri evocatoare:

„Dar ce e flaşneta? E o elegie care merge pe străzi, murmurând întru sine, însoţită de un moşneag şi de un papagal. Nu e nevoie să o vezi. O auzi. Cântă undeva, pe o uliţă, un vals, o romanţă sau o arie care niciodată nu-i de azi. Nimeni nu-i ascultă cântecul (la drept vorbind), fiindcă toţi l-au auzit de atâtea ori, încât îl ştiu pe dinafară. Atâta numai că a îmbătrânit. Flaşneta e bătrâneţea pe străzi a cântecelor cunoscute în tinereţe.

Mergi pe stradă, printre oameni, printre vehicule, în plin tumult al concretului citadin. Şi deodată te întâmpină sau te ajunge din urmă un răsunet de flaşnetă. Asculţi două-trei secunde, abia, şi îţi reiei preocupările.

Şi pe mine m-a oprit o flaşnetă. Eram pe un bulevard bucureştean, cu soarele, cu primăvara, cu tumultul vieţii. Dar deodată a crescut un cântec de flaşnetă. L-am recunoscut: „Pe lângă plopii fără soţ”.

M-am apropiat de flaşnetar, fără putinţă de împotrivire, şi am stat până la capăt, dându-i obolul cuvenit. În acea clipă un tânăr prieten al literaturii mele, m-a surprins cu ochii melancolici. A zâmbit jenat, dar nu s-a putut opri:

– Domnule Teodoreanu. Şi-a spus ce-am spus şi eu cu ani în urmă.

Şi-am vrut să-i spun, la rândul meu, vorbele profesorului Ibrăileanu:

– N-am ascultat muzica. Am revăzut locurile copilăriei şi tinereţii mele: dulce Târgul leşului. Ce-a mai rămas? Dar nu i-am spus nimic, însă am scris tot.”

Concertul trubadurilor francezi şi sloveni

În vechime folosindu-se şi ţambalul, fabricanţii de cutii muzicale construiau şi unul mecanic, numit caterincă (katerynka), pe ale căror corzi băteau, în iureş, ciocănelele comandate de tambur prin intermediul manivelei.

Tehnica instrumentelor muzicale evoluând, locul tamburului cu ştifturi îl lua discul de carton cu orificii sau banda perforată, menită să antreneze pârghiile pieselor cântătoare. Se năşteau astfel aristoanele şi pianele automate ce cântau singure partiturile programate pe banda perforată.

Înlocuindu-se discul de carton sau metalic cu orificii prin altul cu proeminenţe sau pini, se trecea la simfonion.

S-au inventat apoi instrumente cu înregistrare directă pe cilindri de ceară prin intermediul unui ac şi o pâlnie (fonograful lui Edison), urmat de gramofonul construit pe la 1885 cu discuri de ebonită şi mari pâlnii de sonorizare. Perfecţionat de firma Pathee prin înlocuirea pâlniei cu cutia de rezonanţă, după 1930 se realiza patefonul, aparatul ce devenea camaradul de petrecere al tinerilor acasă şi la iarbă verde. După patefon firma Telefunken lansa prin 1941 magnetofonul (cu înregistrare pe bandă), urmat de casetofon (1963) şi compact discul din 1978, înlocuit de DVD-ul zilelor noastre.

Interesul pentru instrumentele muzicale ale străbunicilor fiind în creştere pretutindeni, în Franţa organizându-se zeci de festivaluri cu muzică mecanică, ascultată cu plăcere de spectatori şi turişti, muzeografii Palatului de Cultură ieşean iniţiau, în anul 1999, primul Festival al Muzicii Mecanice, care din anul 2000 devenea o manifestare internaţională, ajunsă acum la a VII-a ediţie.

Prezenţi la festivalul din 17-19 septembrie, mai mulţi trubaduri francezi, belgieni, sloveni, nemţi cât şi românul Vasile Cocoloş, cu orgile lor elegante, au dăruit ascultătorilor ceasuri romantice, parcurgând străzile centrale, poposind pe esplanada Palatului sau în faţa Anticariatului din Lăpuşneanu şi cântând vechi şi uitate melodii. Majoritatea, de peste o sută de ani, intonate pe străzile din Paris („Chansons d’autrefois”), Liubiana, Bruxelles, Berlin şi multe auzite şi pe uliţele Iaşilor din vremea străbunicilor.

Duminică, la vremea când umbrele amurgului coborau deasupra esplanadei Palatului, însoţite de boarea unei ploi tomnatice, neosteniţi, pasionaţii flaşnetari francezi şi sloveni, însoţiţi de dragele lor instrumente, încheiau nostalgicul şi prestigiosul concert al celor trei zile cântând în franceză şi germană: „La revedere, Iaşi!”

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*