Tragedia inundaţiilor din 1932

Publicat de Curierul de Iasi la data de 08/07/2010

Situarea oraşului în preajma Bahluiului învolburat de ploi înverşunate şi faptul că în calea acestuia, aproape de podul metalic, ceferist, îi iese în cale şi râuleţul Nicolina care la vreme de ploaie se zburleşte ameninţător şi împiedică scurgerea râului mare, făcea ca, pe vremuri, mai în toate primăverile să aibă loc revărsări sau inundaţii ce umpleau şesul de ape. Amintirea lor se păstrează în paginile vechilor jurnalele, de mari proporţii fiind inundaţiile din 1897 care au înecat toată partea de jos a oraşului. Grave consecinţe avuseseră şi viiturile din primăvara anului 1877, sosite odată cu războiul ruso-turc, în care era implicată şi România. Ca şi cum acesta n-ar fi fost de ajuns, în seara zilei de 14/26 aprilie 1877, o rupere de nori prelungită a umplut Bahluiul şi a acoperit şoseaua şi linia ferată Podul Iloaiei-Iaşi cu valuri de peste doi metri, care au luat case şi oameni, provocând o groază fără seamăn. Războiul începuse în ziua precedentă, la 13/25 aprilie.

De neuitat au rămas însă inundaţiile din anul 1932. Atunci ploile au ţinut săptămâni întregi, iar efectul lor s-a întins pe suprafeţe uriaşe din Moldova, apele prinzând sate şi jumătate de oraş şi provocând nenumărate nenorociri. Inspirau lui Sandu Teleajen titlul romanului „Turnuri în apă”, cronică a vechiului Iaşi, publicat în 1935 şi retipărit în 1997. Tragedia acelor zile a fost fără seamăn fiindcă spre deosebire de anii 1877 sau 1897 când valea Bahluiului era ca o deltă cu postate de stuf, rogoz, păpuriş şi grădinării, în anii ‚30, pe suprafaţa sa apăruseră casele cartierelor Fabricii de Ţigarete, Gării, Trei Calici, Nicolina şi Socola, cu o mulţime de lume săracă.

Pentru edificare, să mai răsfoim câteva pagini pe lângă acele foiletate săptămâna trecută: „Numai vânturi reci şi cer acoperit de nouri uriaşi, fiare întunecate ce nu-şi găsesc astâmpăr şi culcuş. Se alungă, se ciocnesc, se răstoarnă unele pe altele, iar se împrăştie şi iar se adună. Apoi, într-o dimineaţă, fără tunete şi fără fulgere, cohortele de fiare încep să verse către pământ o ploaie deasă, rece, sălbatică, ale cărei picături sunt când mărunte, cernute ca prin sită, când ropot de alice, când şuvoaie ce curg din jgheaburi nevăzute, potop fără sfârşit. Şi plouă zile şi nopţi în şir. Şi plouă apoi săptămâni de nopţi şi de zile. Odată cu nesfârşitul potop, încep să roiască spre oraş veşti de înecuri. Din nordul Moldovei şi pe tot întinsul dintre Prut şi Şiret, întreaga linie laşi-Vaslui-Bârlad-Tecuci se transformă într-un şuvoi năprasnic de ape, care se adună şi cresc, cresc, preschimbându-se în prăpăd.”

Apele năvălind şi peste canalizarea Calcainei din valea Târgului Cucu şi transformând cele două bulevarde C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu (numit acum Tudor Vladimirescu) în fluviu, laşul rămânea ca o insulă. „Plouă fără întrerupere. Plouă mereu, fără tunete şi fără fulgere. Plouă, ca să spargă acoperişuri şi burlane, să prăbuşească ziduri, să surpe toate pivniţele şi subteranele oraşului, să putrezească iarba, florile şi copacii grădinilor, să înece viile şi semănăturile. Plouă, să înnebunească oamenii. Plouă, să năruie turlele bisericilor, să scufunde mormintele şi să scoată morţii tuturor veacurilor pentru judecata din urmă.”

Scene apocaliptice

Înfruntând potopul sub umbrelă sau cu un sac pe cap, cei împinşi de necazuri făceau echilibristică prin şuvoaie, uzi leoarcă, căutând un liman. Nu mai existau trotuare, nu se mai vedea caldarâmul, peste tot fiind numai apă.

„Din văzduhul duşman, plouă peste oraş toate ploile veacurilor. Puhoaiele care vin dinspre Podul Iloaiei au înecat toată partea de jos a laşului. S-au revărsat şi două iazuri şi acum se apropie de noi un val de apă înalt de şapte metri. Pe Podul Roş nu mai trec nici tramvaiele. Ploaia curge şi puhoaiele cresc. Noaptea, escadroane de cavalerie sunt trimise prin toate cartierele de jos, să trezească locuitorii şi să evacueze casele. Femeile plâng, copiii ţipă, bărbaţii înjură.”

Mulţi refuzau să-şi părăsească micile locuinţele, mai având o speranţă.

„A doua zi dimineaţa, întreg şesul Bahluiului e o mare tulbure de valuri care cresc necontenit, care îneacă străzile, curţile, casele. Plini de noroi, învineţiţi de frig, cu priviri năucite de groază şi deznădejde, sute de bărbaţi, de femei şi de copii îşi părăsesc avutul sărac în gura flămândă a înecului şi fug, strângând în braţe unii, legături murdare cu lucruri adunate în grabă, alţii, un ceaun, un sac de mălai, o oglindă sau un ghiveci de flori, iar cei mai mulţi numai cu braţele goale. Prăpădul neaşteptat parcă i-a înnebunit. Regia, Gara, Uzina Electrică, Atelierele C.F.R. Nicolina sunt piscuri într-o mare noroioasă.”

De la Podul Iloaiei pânâ la Iaşi, valea Bahluiului era o întindere de ape cu valuri şi bulboane, în mişcare necontenită.

„Dealul Galatei şi rambleul căii ferate sunt acum ţărmurile unui fluviu uriaş ieşit din matcă. Pe suprafaţa apelor mâloase, acoperişurile caselor înecate par nişte jucării. Prăpădul se înalţă şi cuprinde ca un tăvălug hain toate stradelele şi curţile care leagă drumul de fier cu strada Uzinei. Oamenii îşi scot avutul pe plute improvizate, în bărci trimise de la Ştrandul oraşului, în camioane şi cotiugare ale căror roţi nu se mai văd din valuri. Nu pot vorbi, nu pot blestema, nici nu pot plânge. Unii sunt răniţi. Mulţi au scăpat cu viaţă, desculţi şi numai în cămăşi.”

Soldaţii evacuau forţat toate casele. Se petreceau scene apocaliptice: „Un copilaş, luat de puhoi, a înotat, un timp, spre mal. Apoi, sleit de puteri, a început să strige ajutor. I s-au aruncat frânghii. Dar, de fiecare dată, frânghiile nu-l ajungeau, fiind târât la vale, de ape. Când tocmai era să apuce un capăt, un sorb l-a prăbuşit în adânc. S-a înecat. Tot acolo s-au înecat şi un sublocotenent de cavalerie, cu un soldat, pornit să dea ajutor unei femei, refugiată pe un acoperiş cu copilul în braţe. Şi ofiţerul şi soldatul au intrat cu caii într-o groapă, de unde n-au mai ieşit. Toate casele din chirpici ale sărăcimii s-au prăbuşit. Jale şi prăpăd pretutindeni, dezastru ale cărui proporţii sunt mărite ceas cu ceas de năvala apelor, care cresc înnebunite. La Palatul Administrativ, câteva sute de copii plâng acolo şi tremură în frig, dezbrăcaţi. Unii s-au pierdut încă din timpul nopţii şi s-au rătăcit de părinţi”.

Nu de puţine ori asupra oraşului s-au abătut şi ploi năprasnice care, în câteva minute, transformau străzile în râuri furioase ce năvăleau dinspre Copou la Gară sau peste Râpa Galbena, provocând pagube, smulgând pavaje şi lăsând în urmă oameni năpăstuiţi.

Emoţii în 1969

O astfel de ploaie ieşeană, potop, descria, ironic, I.L. Cargiale în celebra sa schiţă „Monopol”. Venea de la Berlin cu trenul accelerat pentru Bucureşti. La Paşcani a coborât şi, luând un tren personal, pornea spre Iaşi. Astfel, în seara zilei de 24 mai 1907, poposea pe malul Bahluiului. A doua zi, în 25 mai, se ducea la redacţia gazetei „Opinia”, din strada Ştefan cel Mare, dar îl prindea o ploaie. Dar ce ploaie? ”Potop de ploaie, să crezi că s-au rupt baierile firmamentului. De cu noaptea a-nceput a turna, şi toarnă… Pieţele, ogrăzile, lacurile virane sunt mări şi lacuri; uliţele, fluviuri şi niagare… Caii înoată; birjele plutesc; tramvaiele par nişte vaporaşe de curse interurbane, ca la Hamburg”.

Ieşind de la redacţie se urca în „luntrea” trasă de un „triton bătrân” spunând vizitiului: „Avanti gondoliere”. Oprea la băcănia lui Ermacov din colţul străzii Lăpuşneanu, unde se întâlnea cu „amicii” care luau „aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş, gustau mezeluri, salam, ghiudem, caşcaval, măsline” şi discutau „situaţia dificilă în care se afla ţara” după revolta ţărănescă.

Luând dealul pieptiş şi apele în răspăr, care coborau pe strada Lascăr Catargi, ajungea la prietenul său Ronetti Roman, de unde apoi cobora la gară şi continua drumul către Bucureşti.

Ploi ameninţătoare acopereau oraşul şi spre jumătate lui iulie 1969. Ţineau de vreo săptămână, turnau cu găleata şi lumea se aştepta la grave inundaţii. Prutul şi Jijia ieşiseră din matcă, iar Bahluiul se umflase ca un balaur gata să dea peste maluri. Deşi se ştia că fusese regularizat, îndiguit şi debitul îi era controlat, mulţi vecini „păţiţi” şi neliniştiţi îi măsurau zi şi noapte pornirile, punând semne în maluri. L-au lăsat apoi să-şi vadă de mers, ziarele, posturile de radio şi televizoarele anunţând un eveniment extraordinar. În ziua de 16 iulie astronauţii Neil Armstrong, Michael Collins şi Buzz Aldrin plecaseră de la Cape Kennedy-Florida, cu Apollo 11, spre lună, la 20 iulie având loc aselenizarea urmărită cu emoţii pe tot globul. De atunci, năbădăile Bahluiului ieşeau din preocupările ieşenilor. Fusese prima mare inundaţie, aşteptată, fără consecinţe, grave, asupra oraşului.

Lucrările hidrotehnice trebuie însă întreţinute, completate şi, de ce nu, Bahluiul tranformat în râu navigabil cum era visat încă de pe vremea lui Cuza Vodă şi se propune acum.

Cronica unui vechi iesean – Ion Mitican

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*