Tg. Cucu – Elena Doamna, în Iaşul străbunilor

Publicat de Curierul de Iasi la data de 24/08/2015

Aşezarea Iaşului la drumurile ce legau Orientul cu Vestul cât şi Nordul cu Sudul, dezvoltarea sa economică şi comercială au atras meseriaşi şi negustori din toate părţile Europei, veniţi să-şi practice îndeletnicirile şi să câştige o bucată de pâine. Capitala Moldovei de odinioară având un profund caracter multinaţional, de-a lungul timpului au activat la Iaşi negustori armeni, greci, ruşi, francezi, polonezi, nemţi, austrieci, elveţieni şi mulţi evrei.

Comunităţi puternice
Deşi au fost pomeniţi încă de la 1700, un mare număr de evrei au venit în anii 1800 – 1830, dinspre sudul Poloniei, iar apoi din Rusia, unii din proprie iniţiativă, alţii aduşi de diferiţi boieri pentru a întemeia ateliere şi târguşoare producătoare de venituri pe moşiile lor. Astfel Iaşul, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, avea un mare număr de locuitori mozaici. Majoritatea locuia în Târgu Cucu, cartier format din clădiri înghesuite, ca într-un ghetto. Organizaţi în comunităţi puternice, ţineau şcoli la toate nivelurile (începând de pe la 4 ani), baie publică rituală, asistenţă medicală gratuită, cantine, aziluri. Aceştia au dezvoltat activităţi productive, prăvălii, ateliere, fabrici, bănci. Au format, astfel, o populaţie prolifică şi dinamică.

Rapoarte anuale
Toate acestea s-au putut observa din “mişcarea populaţiei”, reflectată în rapoartele anuale ale Primăriei Iaşi, cum este acela semnat de primarul Vasile Pogor pentru anii 1889 – 1890. Astfel, în oraş se născuseră 2.437 copii vii, dintre care 1.034 cu părinţi creştini şi 1.403 cu părinţi israeliţi. În anul 1890 – 1891, diferenţele au fost şi mai mari. Din cei 2.340 de copii născuţi, 853 erau creştini şi 1.487 israeliţi. “Marele Dicţionar Geografic al României” din anul 1901 a consemnat existenţa la Iaşi a 59.427 de suflete dintre care 24.087 ortodoxe, 31.814 mozaice şi restul alte religii. Ca naţionalitate, Iaşul avea 24.780 români, 31.829 israeliţi, 188 poloni, 728 ruşi, 1.533 germani, 111 greci, 33 lipoveni, 77 francezi, 1 belgian, 8 olandezi, 50 de unguri, 6 americani, 10 turci, 1 spaniol şi 9 bulgari.

elena doamnaPendule cu cuc
Unul dintre cele mai importante cartiere în care s-au aşezat a fost zona centrală numită astăzi Târgu Cucu. Către sfârşitul secolului, pe la 1880, dezvoltându-se mult tehnica cutiilor şi automatelor muzicale, au căpătat o mare utilizare pendulele cu cuc. La orele fixe o pasăre metalică ieşea din cuşcă strigând de câteva ori “cucu!, cucu!”. Ceasul acesta a făcut pe mulţi străini să justifice numele cartierului căci, după apariţie, astfel de cutii se aflau în vitrine şi cântau prin mai toate dughenele şi prin multe case din Tg. Cucu.

Uliţa Albă
Cunoscută pe vremuri era şi Uliţa Albă. De fapt, era strada de promenadă a cartierului Tg. Cucu. I s-o fi spus Albă pentru că pe la mijlocul ei, într-o grădină umbrită, strălucea, cu tâmplele luminate de soare biserica Albă, ctitoria văruită şi fără nume. Sau fiindcă pe sprânceana dealului îi însoţea făgaşul un şir de conace boiereşti cu pereţii ca omătul, ori din cauză că prin preajma ei fusese pe vremuri Târgul de făină. E greu să se mai ştie. Sigur este că numirea aceasta veche a dăinuit până în noiembrie 1910 când consilierii Primăriei şi-au dat seama, cu mare mâhnire, că Iaşul n-avea nicio stradă cu numele Doamnei Elena Cuza. Au hotărât, într-un glas, să-i închine una pe măsura fiinţei sale, liniştită şi modestă. Astfel, fosta Uliţă Albă, ce se trăgea din răspântia Cucului şi până la podul Bucşinescu, a primit numele Primei Doamne a Principatelor Unite.

Hanul Ştefăneşti
În apropiere, lângă zidul bisericii Bărboi se afla Hanul Ştefăneşti. Răzleţit ca o barcă pe mare, era locul unde trăgeau multe care ţărăneşti. Din acestea se descărcau grâne şi fasole şi apoi se încărcau cu bolovani de sare cenuşie, bumbac, coase, seceri, fiare pentru plug sosite în magaziile şi dughenele Uliţei Albe, a Podului Vechi şi-n păienjenişul de ulicioare ale Halei.

Rupeau preţurile
Adunaţi în jurul meselor din odăile scunde şi întunecoase ale locantei hanului, geambaşii, precupeţii, cu ulcelele în mâini, împăcau cărăuşii, rupeau preţurile, se ridicau nemulţumiţi şi iar se aşezau, traşi de haine, ca să bată palmele şi să cinstească adalmaşul. Zarva se potolea după-amiaza, când odăile se goleau, iar vânzoleala din ogradă înceta. Înainte ca soarele domolit în văpăi să coboare, într-un gând, bărbaţii, cu feţele colţuroase, se ridicau de pe sumanele şi sacii întinşi drept aşternuturi, înhămau caii şi înjugau boii, schimbau câteva vorbe scurte despre drumuri, poduri şi răspântii şi, uşurel, unul după altul, înnodau convoiul purces către noapte. Rezemat de stâlpul porţii, doar duminica închisă, jupânul Burăh, Samoilă, Hoişie sau cine mai ştie care dintre hangii ce-au slujit cu credinţă Ştefăneştii îi petreceau, răspunzând fiecăruia şi rostindu-le numele: “Drum bun, badi Ghiorghi!”, “Să mai vii moş Costachi şi nu uita să-i dai lelii Saveta calupul de drojdie pentru Paşti”.

Alţi cărăuşi
Frământând mâinile, sub pestelca de piele, hangiul măsura întristat pustiul ogrăzii până în zori când alţi cărăuşi, în scârţâit de roţi, intrau pe poartă, ca la ei acasă. Erau întâmpinaţi cu voioşie de acelaşi hangiu, treaz şi gata să potolească foamea cailor cu ovăz, iar a oamenilor cu pâine caldă, tocmai adusă din pităriile învecinate.

Incendii numeroase
Bătrânul han, din strada Albă numărul 8, a fost incendiat măcar o dată pe an de scânteile ce horeau în jurul hornurilor pităriilor de pe colţul uliţei Podului Vechi (Costache Negri). Scânteile se înfundau în stogurile cu fân pentru hrana cailor veniţi de pe lungi drumuri. Stăpânit la sfârşitul secolului de consilierul comunal P.D. Niţescu şi transformat către 1939 în depozit de lemne şi cereale, hanul a dispărut, odată cu tot şiragul clădirilor vecine, mai chipeşe sau mai cocioabe, rase de pe faţa pământului în 1982.

Strada Păcii
Bucşite cu grăunţe, orz, ovăz şi uruială şi pitite în umbra stogurilor uriaşe de fân, în partea de jos a Uliţei Albe (acum Elena Doamna) – numită şi a “Fânăriei” – se aciuaseră micile dughene şi depozite cu nutreţuri pentru miile de vite ce defilau seara pe uliţe. Numeroasele vile cochete, clădite mai ales pe partea stângă, după anii 1921 – 1930, îi aduseseră porecla de “Strada Vilelor” sau a “Păcii” cum o botezase un ghid tipărit de prin 1930. În mijlocul ei, la numărul 35, sclipea, într-o grădiniţă înflorită, căsuţa “Păcii”, o zidire doar cu parter, ridicată de inginerul Gr. Bejan. Pe frontonul ei, la dorinţa stăpânei Ileana Hălăceanu, se înscrisese cuvântul “Pace”, atât de iubit de moldoveni, între care şi-au găsit adăpost şi linişte “diferite neamuri” sosite de pe meleaguri îndepărtate: turci, tătari, greci, evrei, lipoveni. (un articol de Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*