Teodor Corban: “Avem di tăti, dar numai noi o ştim!”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 18/02/2016

Începând cu acest număr, lansăm o serie de interviuri menită a crea o punte de comunicare între personalităţile Iaşului şi cititorii noştri. Invitatul Curierului de Iaşi din această săptămână este Teodor Corban, actor binecunoscut al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, dar şi interpret de excepţie al peliculelor de mare succes „Aferim!” şi „Un etaj mai jos”.

teo corban

Curierul de Iaşi: – Anul 2015 a fost unul al marilor succese pentru Teo Corban, mai ales prin interpretările de excepţie ale rolurilor principale din „Aferim!” şi „Un etaj mai jos”, pelicule recompensate şi apreciate de publicul şi critica de specialitate de la Berlin şi Cannes. Laurii culeşi v-au relaxat sau, dimpotrivă, au creat presiune asupra dumneavoastră, obligându-vă la menţinerea unei prestaţii actoriceşti pe măsura acestor performanţe?

Teodor Corban: – În urma unui an atât de “somptuos”, nu vine decât oboseala şi uzura de a face faţă unui asalt mediatic cu care nu eram învăţat. Ce ţine de profesie rămâne în parametrii obişnuiţi. Adică nu trebuie să fac efort, de a mă menţine undeva, sus îndeobşte, pentru că actoria de film în România este întâmplătoare, cum bate vântul. Am filmat două lungmetraje într-un an, deci pot să mă aştept să treacă iar ani până se va mai întâmpla un aşa miracol. Iar, pe de altă parte, râvna mea de a ţine nivelul profesional ridicat rămâne permanent aceeaşi. Acum lucrez la nişte proiecte în teatru şi îmi fac treaba ca orice actor, fără să mă uit că ieri eram cocoţat pe nu ştiu ce pisc.

 

C.I.: –  La decernarea premiului “Oamenii Timpului”, în zilele de amărăciune de după neintrarea Iaşului în finala competiţiei pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii, aţi îndemnat la optimism, rostind o replică a lui Caţavencu: “Ieri obscuritate, azi lumină!” Ce credeţi că i-ar trebui Iaşului pentru a-şi proteja blazonul cultural şi a-şi amplifica dimensiunea spirituală?

T.C.: – Când am citat din Caţavencu am fost cinic. S-a râs şi nu era nimic vesel. Am fost chiar “batjocoritor”, ca să fiu sincer. De fapt, istoria culturală ieşeană se prezintă invers faţă de sintagma amintită: ieri lumină şi azi obscuritate. Vorbiţi de aşa-zisul “blazon cultural ieşean”. Care? Ăla din secolul XIX cu care ne tot cramponăm? De când Iaşul nu mai este capitală, nici cultural n-a mai ţinut ştacheta. Sunt sceptic în ce priveşte viitorul cultural al Iaşului. Pentru că populaţia Iaşului este mult diferită faţă de aceea din vremurile cu care ne mândrim. La aşa populaţie, aşa cultură. Iar vârfurile Iaşului sunt stinghere, nu comunică între ele, nu se solidarizează, sau, şi mai rău, părăsesc urbea punându-şi mintea în slujba altor comunităţi.

 

C.I.: – În acest an, Teatrul Naţional Vasile Alecsandri trăieşte atmosfera unei sărbători depline: 200 de ani de la prima reprezentaţie, la Iaşi, a unei piese de teatru în limba română, 175 de stagiuni, 140 de ani de la înfiinţarea primului teatru evreiesc din lume,120 de ani de la inaugurarea clădirii. E un trecut fabulos. Cum vedeţi viitorul acestui templu al artei teatrale?

T.C.: – Acest “templu al artei teatrale” este dependent de ce i se-ntâmplă Iaşului cultural. Teatrul este finanţat de Ministerul Culturii, dar implicarea forţelor locale ar fi binevenită. Este ciudată situaţia teatrului nostru. Este ca o enclavă în care nu se bagă nimeni, nici de la primărie, nici de la prefectură, de nicăieri, pentru că… “băi, voi sunteţi ai Ministerului”. Sigur, legal sunt acoperiţi. Dar moral? Iar din punct de vedere al nivelului, al status-ului Teatrului Naţional, este discutabil. Suntem cam rupţi de “efervescenţa” teatrală naţională. Adică nu că n-am fi la un nivel teatral naţional, dar se ştie prea puţin despre noi. Avem spectacole şi autori cu care-i batem oricând la fund pe mult mai “celebrii” din capitală, dar nouă nu ni se face pârtie. Oricum, aceasta structură (Teatrul Naţional) suferă de acelaşi sindrom ca şi întreg oraşul: „avem di tăti, dar numai noi o ştim!”

 

C.I.: – Spre finele vieţii, un actor îşi amenajase un atelier de confecţionat chei. Prin activitateasa practică, dorea să scape de “osuarul” personajelor jucate de-a lungul timpului şi care îi marcaseră psihicul. Încerca să guste viaţa reală, palpabilă, să se elibereze de dedublările scenei. Aţi avut vreodată sentimentul că vă urmăreşte un personaj, că gândiţi şi vă comportaţi ca el, chiar şi după ce a căzut cortina?

T.C.: – Sandu Sticlaru. Unul dintre cei mai mari actori de planul doi. Eu fug de stresul provocat de ciocnirile şi uzura relaţiilor interumane. Am devenit hipersensibil şi am nevoie de retragere în “lumea mea”, nu numai interioară, ci şi exterioară, la ţară, la mine, în natură. Cât despre spaima că m-ar bântui personajele, n-am frică. Sunt (încă) sănătos la cap, echilibrat şi aşa ceva nu mi se-ntâmplă. Ar fi şi hilar, dacă nu chiar periculos. Medicii când merg acasa, mai operează, aşa, ca o prelungire a job-ului? Preoţii mai ţin slujbe de înmormântare când ajung acasă? De ce actorii ar trebui sa fie mai cu moţ? Să fiu Hamlet când cer de mâncare? Ce-ar fi?

 

C.I.: – Ce preocupări are omul Teodor Corban în afara spaţiului teatral? Ce îl relaxează şi ce îl enervează?

T.C.: – În afara teatrului şi filmului, iubesc viaţa. Viaţa în sine. Am 5 căţei şi 2 pisici care mă fac fericit. Am căprioare la fereşti, văd iepuri şi fazani, păsări cântătoare, tai lemne, cosesc… am nevoie de verde şi l-am găsit.

 

C.I.: –  După sute de roluri interpretate, simţiţi că încă nu l-aţi jucat pe cel care să vă reprezinte100%? Există un asemenea rol în cariera unui actor sau e un ţel niciodată atins?

T.C.: – Nu regret că n-am jucat încă un anumit personaj. Regret doar că au fost ani când puteam şi meritam să joc roluri importante, dar nu mi s-au dat. Aveam şi-o glumiţă când eram interpelat : “dar tu de ce nu joci acuma un rol mai ca lumea, că eşti aşa… în pierdere?” Replica mea: “Publicul pierde, nu eu.” Ei, na, asta era o replică de dragul de-a fi interesant, dar cert este că eu pierdeam. Dar, din punct de vedere “paranoia”, şi publicul avea de suferit. Eu, ca actor, depind eminamente de vârstă. Ce puteam juca la 40 de ani nu mi se mai poate oferi. Mă alin cu gândul ca, măcar acum, toţi “babalâcii” îi voi juca eu, pentru că în zona asta nu e inflaţie. Oricum, aştept vârsta pensionării cu drag şi nu voi avea nostalgia de-a juca “etern” pe scenă.  Teatrul nu mai e ce-a fost, iar scena nu mai înseamnă totul pentru mine. Am aflat că în afara teatrului există şi viaţă.

Corban 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Repere biografice

Născut în urmă cu 58 de ani la Iaşi, Teodor Corban a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1985. În stilul lui, mucalit şi sfătos, se regăseşte o bună parte din personalitatea fostului său profesor, regretatul Dem Rădulescu. În 2002, Teodor Corban a fost protagonistul unui record teatral, după ce a interpretat-o pe „Chiriţa” în peste 100 de reprezentaţii, în cel mai longeviv spectacol postrevoluţionar al Iaşului, „Chiriţa în provinţie”. Rolul lui Jderescu din „A fost sau n-a fost” (2006) i-a adus la rampă umorul special, deschizându-i drumul unei bogate cariere cinematografice, încununate cu interpretările de substanţă din Aferim! (Ursul de Argint la Berlinala din 2015) şi Un etaj mai jos (selectat la secţiunea „Un Certain Regard” – Cannes 2015).

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , , , ,



1 Comentariu

  1. Ioan

    Sunteți un om din categoria “rara avis”…respect și dedicare pentru…autentic…viu…infinit.
    Domnul sa te ocrotească….ești unul dintre “alesii”….vieții….Steagul sus….cei din jur au nevoie de modele…exista vieți care așteaptă sa le…dăruiești….din izvorul nesecat de apa vie.
    Ești un…colt de Românie….profunda și prietenoasa…timpul are răbdare….cu tine….risipește în jurul tău…nestematele sufletului…sădește în continuare…pentru a culege…lumina blândă a răsăritului.




*