Strada Otilia Cazimir şi povestea Beilicului istoric

Publicat de Curierul de Iasi la data de 03/06/2010

Nu departe de uriaşul „zgârie nori” al Universităţii Petre Andrei, paralel cu strada Ghica Vodă, la capătul Zlataustului, se întinde o pitorească uliţă strămoşească în care printre noi blocuri şi vile moderne se mai văd câteva zidiri pline de amintiri rămase din „Iaşul aducerilor aminte”. Numită mai înainte Bucşinescu în amintirea fostului spătar şi poet Iordache Bucşinescu pomenit de Vasile Alecsandri, poartă acum numele poetei Otilia Cazimir.

Demult, odată, pe uliţa aceasta bătrânească se întindeau heiurile (acareturile) cerchezilor cu nelipsita cafenea a doamnei Ecaterina adusă din depărtările Caucazului să fericească zilele vrednicului domnitor Vasile Lupu, ctitorul celor două măreţe locaşuri ieşene:Trei Ierarhi şi Golia.

La capătul din vale al străzii a trăit scriitoarea Otilia Casimir, „duduia Otilia” sau „bunica cu mii de nepoţi şi strănepoţi”, cum o numise un contemporan pentru gingaşa ei aplecare către copii, cărora le-a închinat pagini duioase, dintre care unele se păstrează în locuinţa sa – „preţios muzeu al fostului Iaşi”. Tot pe acolo, în străvechea uliţă, cam vizavi de căsuţa duduii, la numărul 7, dăinuie de peste veacuri conacul bardului Bucşinescu, deasupra unei metereze mucezite, iar pe la mijlocul ei, la numărul 21, se păstrează o străveche zidire „rămasă din vremea beilor din Fanar” şi pe care de-a lungul timpului au privit-o cu interes ochii iubitori de istorie şi au ocrotit-o cu duioşie vremelnicii ei stăpâni din familiile Ghica, Racoviţă, Luca, Bujor, Cristescu.

Povestea i-a scris-o publicistul Mihai Gheorghiu – Bujor, născut între zidurile sale, în familia grefierului Gheorghiu.

„Pe timpul suzeranităţii turceşti se afla la Iaşi, nu departe de Hală, pe lângă vechea biserică Barnovski, Palatul Beiului, adică al reprezentantului Porţii otomane. Acesta era de multe ori stăpânul de fapt al ţării. Palatul lui se numea „Beilic” şi de aci îşi luă numele şi partea aceasta a oraşului. În jurul palatului mai erau câteva clădiri care atârnau de el şi formau „curtea”. În acest palat, beiul a invitat pe domnul Moldovei Grigore Ghica şi i-a tăiat capul cu ienicerii (1777) pentru că protestase contra cedării Bucovinei către Austria, de Înalta Poartă (1775). Pe locul fostului palat, s-a făcut mai târziu o modestă grădină publică şi un şi mai modest monument: capul lui Grigore Ghica înfipt ca pe-o prăjină, pe o coloană subţire.”

Aici a fost decapitat domnitorul Grigore Ghica

Povestea se baza pe fapte istorice. Principatele fiind sub dominaţia imperiului otoman, adesea la Iaşi veneau trimişi împărăteşti în chip de stăpânitori, care necesitau găzduire şi ospeţie. Pentru a se evita abuzurile şi ospeţiile nedorite, pe timpul domnitorilor Mihail Racoviţă şi apoi Scarlat Ghica, pe un loc mare din dricul (centrul) târgului – aflat pe atunci la răsăritul Curţii Domneşti -, s-a construit o clădire reşedinţă cu odăi încăpătoare, cerdac umbros şi feredeu (baie), în care poposeau înalţii dregători de la Istanbul.

În jur aveau cazarma pentru ostaşi, alte câteva zidiri pentru însoţitori şi slujitori, o cafenea şi hanul Caravan Serai – loc de popas al caravanelor negustoreşti turceşti şi al „musafirilor” cu rang mai mărunt. Acolo a fost chemat luminatul domnitor Grigore Ghica de un trimis al vizirului, care l-a decapitat.

Capul, expediat la Istanbul, a fost expus pentru a se şti ce păţesc acei care se opun voinţei împărăteşti, iar trupul aruncat în grădină a fost mai târziu îngropat la biserica Sfântul Spiridon, unde se află şi acum. În anul 1875, pe locul fostei reşedinţe arse, s-a amenajat o grădină înflorită şi un monument în chip de sarcofag alături de care, pe o coloană din marmură, s-a aşezat bustul domnitorului, spre amintirea dureroasei întâmplări.

Cazarma ienicerilor, rămasă peste drum, devenea mai târziu sediul sindicatelor şi al formaţiilor social democrate, iar localul cafenelei de alături se folosea prin 1980 ca depozit pentru buteliile de aragaz, în faţa căruia făceau cozi locatarii din împrejurimi.

Continuând evocarea, publicistul mai scria: „Casa părintească se găsea şi ea pe locul unde bântuiseră sângeroşii soldaţi ai semilunei. Împreună cu alte clădiri, ea a făcut, desigur, parte din „Curtea beiului”. Mai târziu s-a aliniat strada numită Bucşinescu.

Povestea casei din Beilic

„Casa aceasta, în care m-am născut, la 8 noiembrie 1881 şi în care se păstrase vie amintirea sângeroasei drame, era o zidire veche şi masivă, toată din piatră, pe care un incendiu a redus-o la parter. Pereţii ei erau groşi de un metru. Avea şapte camere cam întunecoase şi atinse de umezeală, o sală largă în care putea încăpea în voie o căruţă înhămată sau un om călare, o pivniţă lungă şi adâncă; era înconjurată de un loc mare de curte şi grădină, în dosul ei se deschidea o privelişte largă şi măreaţă: în vale, de o parte şi de alta, se revărsa o porţiune mare din partea săracă a oraşului, cu mahalalele Ţigănimea, Broscăria, Podul-Roşu, Frumoasa, Nicolina, Socola.

Părinţii mei se coborau din două familii trăite sub stăpâniri absolutiste şi aduceau cu ei eredităţi de luptă contra asupririi. Familia tatălui meu trăise demult pe undeva prin Macedonia şi a cunoscut, din cauza luptei contra stăpânirii turceşti, prigonirea şi surghiunul pe insule.

Mama era fiica unuia din cei trei fraţi Stoica, refugiaţi de sub stăpânirea ungurească a Banatului şi aşezaţi în ţară. Tatăl ei, Dimitrie, a fost un cunoscut profesor de limba latină în Iaşi, pe când ceilalţi doi fraţi au ajuns în cele mai înalte grade în oştire.”

Este vorba de Dimitrie Stoica, vestitul profesor al Academiei Mihăilene şi al Seminarului din Socola, unde a fost elev şi Ion Creangă.

Cumpărând ocina stăpânită de spătarul poet Bucşinescu, şi având trei fete, profesorul Stoica le aşezase pe toate în preajmă, înzestrându-le cu case. Clădirea de la numărul actual 8, fost 6, o lăsa fiicei Cornelia, conacul de la numărul 7, al poetului Bucşinescu, cumpărat de la Emilia Bucşinescu îl dăruia fiicei Lucreţia, căsătorită cu profesorul D.D. Pătrăşcanu, care potrivit dosarului de la Arhivele de stat, în vara anului 1902 îi făceau reparaţii de întremare. La mătuşa Cornelia, sora mamei, alături de duduia Otilia, avea să locuiască mai târziu feciorul său, Lucreţiu, elev al Liceului Internat.

Maria, a treia fiică, căsătorită cu grefierul Gheorghiu, locuia in străvechea zidire de la numărul 21 unde se năşteau vreo 12 copii. Între care şi naratorul.

„Părinţii erau iubitori de învăţătură şi au ţinut să treacă pe toţi fiii lor prin şcoli. Tata avea o adevărată pasiune pentru carte. Probabil că această pasiune îl făcuse să se ocupe cu legătoria de cărţi… Dovedind o reală lărgime de spirit, el nu ignora pe Voltaire, pe Rousseau, pe Renan, despre care vorbea deseori în casă. Citea ades, în original, pe clasicii greci şi îndeosebi pe Homer. Mama a avut un gust muzical foarte accentuat şi cânta la perfecţie din gură şi la pian. Trecuse prin şcoli, ştia franţuzeşte şi se ocupa de învăţătura noastră.”

Acum, străvechea zidire este fără acoperiş

Povestitorul urmase facultăţile de Drept şi Filozofie, audiase şi cursurile de Ştiinţe Naturale, şi Medicină, a scris la „Cronica” bucureşteană şi apoi la „România muncitoare”, a aderat la Partidul Social – Democrat fondat în 31 martie 1893 ajungând în conducere alături de  vestiţii corifei Ioan Nădejde, Vasile Morţun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Christian Racovski, Constantin Mile şi trecând prin toate ierarhiile şi mişcările stângii politice. Programul partidului avea pe atunci o poziţie moderată, în cadrul constituţional şi era inspirat din programul de la Erfurt al social-democraţilor germani. Pleda pentru instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, organizarea învăţământului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală.

După moartea părinţilor, imobilul de la numărul 21, împărţit între cei şapte fraţi rămaşi în viaţă, se vindea, ultima porţiune înstrăinând-o povestitorul, în mai 1934. Prin anii 1980 locuind-o avocatul Cristescu de la CFR, acesta invita colegii şi iubitorii istoriei s-o vadă, povestind cu har trecutul. Fiind singura locuinţă din străvechiul Beilic, relicvă medievală şi martoră a tragediei decapitării domnitorului, a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice, unde s-a menţinut şi în ediţia din 2004 la poziţia 949 alături de casa profesorului Stoica de la numărul 8, trecută la poziţia 948. Acum, străvechea zidire este fără acoperiş.

Fiindcă fosta uliţă a aşezării medievale – apărată de vechii edili şi de duduia Otilia Casimir – este în radicale prefaceri şi cele câteva vechi zidiri cu amintiri străbune pot cădea, se cuvine ca iubitorii Iaşului istoric dar şi cei în drept, din partea edilităţii, să le ia în priviri, să le protejeze şi să le pună în evidenţă prin plăci de marcare (eventual în stradă), spre a evita „neştiinţa”. Aşa cum se procedează în marile centre europene, unde asemenea zidiri sunt însemnate şi nu se fac schimbări la o casă centenară fără verificarea şi autorizaţia serviciilor Primăriei, pe masa cărora Lista Monumentelor istorice şi a clădirilor vechi este la mare rang.

Altfel ”Iaşul istoric” şi cultural va deveni o poveste de demult, ca „Făt Frumos din lacrimi” cu „zmei” demolatori precum „sistematizatorii” din cronicile anilor ‚80” şi un şir de blocuri şi construcţii moderne drept zestre edilitară, cu puţină atracţie în lumea turistică, generatoare de venituri.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*