Spiţeria „La Fortuna” şi magazinul de pălării, atracţiile de altădată ale străzii Lăpuşneanu

Publicat de Curierul de Iasi la data de 25/08/2014

Traversând Strada de Sus (astăzi bulevardul Independenţei), pe care urca tramvaiul spre Copou şi Păcurari, parcurgând şi partea din nord a străzii Lăpuşneanu, chiar pe colţ, la fostul număr 15 – 17, cam pe trotuarul din faţa palatului cel nou al telefoanelor, se înălţa, încă din anul 1874, vestita spiţerie „La Fortuna”.

Intrarea pe lângă farmacie. La stânga era „Fortuna”, la dreapta – Moş Berl

Intrarea pe lângă farmacie. La stânga era „Fortuna”, la dreapta – Moş Berl

Inventatori de medicamente
„La Fortuna”, care a înlocuit fosta farmacie „Steaua polară”, aparţinea chimiştilor Samuil şi Carol Konya, renumiţi farmacişti, cercetători, susţinători ai apelor minerale din Moldova (Slănic, Breazu, Strunga) şi inventatori de medicamente premiate la expoziţiile internaţionale. Renumita lor „Dentalină” (pulbere vegetală pentru dinţi) cât şi „Esenţă pentru gură” primiseră medalia de aur la Viena (1883) şi de bronz la Paris (Curierul 4/16 octombrie 1889) şi alta, de argint, la Paris, în 1890.

Cunoscută peste graniţe
Numele farmaciei fiind cunoscut peste graniţe, de la Iaşi plecau felurite doctorii şi sticle fumurii cu apă medicinală pentru ficat, apă descoperită de aceiaşi căutători în „Fântâna lui moş Hurghiş”, din dealul Breazu (1887). Cercetându-i calităţile, Samuil Konya a publicat un articol în „Buletinul Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor, nr. 4 din 1890, făcând-o cunoscută în toată Europa. Cerându-i-se peste graniţe şi sarea, un cazan instalat pe muchia Tătăruş fierbea, necontenit, butoaie cu apă.

Decorat
Membru activ al Juriului Expoziţiei Universale din Paris (1889), dr. Samuil Konya (născut în anul 1845 la Braşov şi profesor la Universitate) a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză, pentru activitatea de promovare şi susţinere a produselor româneşti. Cu toate acestea, comerţul nu prea mergea, căci târgoveţii tradiţionalişti evitau doftoriile. Spunând în gând descântecul lui Păstorel, scris pentru crâşmele situate vizavi de cimitire şi farmacii: „Orice ai spune / Orice ai fi / Mai bine aici / Decât vizavi”, treceau puşcă pe lângă spiţeria lui Konya şi intrau veseli, peste drum, la moş Berl.

Hapuri, prafuri şi licori
Lovită şi de o bombă, farmacia (de la vechiul număr 15 – 17 sau 32 cel nou), aflată prin 1929 la familia Grozea, s-a pierdut după ultimul război. Rămâneau întregi, până în 1989, clădirile în care au trăit bătrânii farmacişti (cât şi urmaşul lor, Carol Konya junior). Neobosiţi, inventau mereu hapuri, prafuri şi licori: de la „Apa florilor pentru pelinci” (uitatele turte bătrâneşti însiropate şi presărate cu miez de nucă) şi până la cele mai tămăduitoare doctorii ori căutate soluţii pentru fotografii, fabricate în micile lor laboratoare. Casele acestea se înşirau după farmacie, la numerele schimbate 30, fost 19 (Carol Konya, senior), 28, fost 21 – casa cu Madone (Samuil Konya) şi 26, fost 23 (Carol Konya, junior), ultima clădire, mai modernă, având parter şi două etaje, faţă de celelalte numai cu un etaj. Proprietarii imobilelor fiind cunoscuţi, casele purtau numele lor. Găsirea după numere era mai dificilă. Strada Lăpuşneanu, mărginind două despărţituri, în registrele Primăriei, clădirile fără soţ de pe partea străzii de Sus apăreau pe fila 337 din Despărţitura a III-a, iar acele cu soţ, dinspre Gară, pe fila 58 din Despărţitura a II-a.

Pălării şi jobene
Coborând, la numărul actual 24 (fost 25), ocupat acum de primul bloculeţ al străzii (inaugurat în februarie 1960), se întâlnea, odinioară, casa D.D. Mavrocordat (mai întâi E. Mavrocordat), în care poposeau elegante magazii de galanterie, parfumerie şi pălării. Printre ele, pe vremea şederii la Iaşi a lui Mihai Eminescu, fiinţa un timp şi bogatul magazin de pălării şi jobene „A la Ville de Paris (Delpuech sau Delpueche). Când avea bani, îl vizita şi poetul, pentru a-şi alege una sau măcar s-o chitească, plăcându-i să poarte un „semijoben”, iar la ocazii chiar „jobenul eleganţei”. Figura Veronicăi Micle îi lumina sufletul şi-i stăpânea gândurile, îndemnându-l să fie cât mai chipeş sau „totdeauna <<spelcuit>>” (Ion Slavici, Eminescu – omul) în preajma ei: la teatru, la bibliotecă sau pe o bancă, aşteptând-o în grădina Copou.

Peste ani, un contemporan avea să scrie: „Alături de cofetăria George era marele şi frumosul magazin al pălărierului francez Delpeche, care avea şi o sucursală la Odessa. Cu ocaziunea proclamării regatului nostru, Delpeche şi-a pus o firmă la prăvălia sa, unde a scris: <<chaque citoyen du royaume nouveau, va porter l’un de mes chapeau>> şi publicul, râzând şi făcând haz, intra în magazin şi cumpăra pălării” (Rudolf Şuţu, Iaşii de Odinioară).

„Dorobanţul” şi „Mihai Bravul”
Din patriotism, cucoanele târgului, întrunite în comitetele pentru ajutorarea ostaşilor şi a răniţilor din Războiul pentru Independenţă, părăsiseră moda capelelor străine „Pompadour, Garde Francaise, Directorat” şi purtau, mândre, pălăriile „Dorobanţul” şi „Mihai Bravul, cu pană de aur şi cocardă tricoloră” (Curierul de Iassi, 27 ianuarie 1878). Se confecţionau din lutru, castor sau din blănuri negre şi brumării „Astrahan, Tobolsc, Tiflis, Buhara, Saratoff”. De aici şi-a cumpărat şi Veronica o pălărie „Directoire” anunţând radioasă pe Mihai Eminescu, înstrăinat la Bucureşti (1 ianuarie 1882).

Lăudat de gazete
Bogăţia magazinului era, adesea, lăudată de gazete, precum „Curerul Foaia…” din 26 septembrie 1879: „Magazinul Ville de Paris. De la deschiderea acelui magazin şi până astăzi, d. Delpuech l-a înzestrat cu atâtea lucruri elegante şi trebuitoare toaletei ambelor sexe, încât ne-ar veni greu să descriem frumuseţea şi varietatea diverselor articole… Ceea ce surprinde mai ales pe numeroşii cumpărători care se întâlnesc în magazinul d-lui Delpuech, nu e atât fabulosul asortiment de pălării bărbăteşti începând de la cele mai mici şi sfârşind cu cele mai colosale; nu este nici varietatea formelor şi culorilor care satisfac orice fantezii; ce surprinde însă mai mult este persoana însuşi a d-lui Delpuech, care numai din o aruncătură de ochi ghiceşte nu numai măsura capului, dar încă şi gustul şi chiar şi dispoziţiunea individuală a fiecăruia, pentru cutare sau cutare formă de pălărie… Dl. Delpuech…voeşte să nu fie nicio deosebire între Iaşani şi Parisiani, cât priveşte toaleta capului…”. (de Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*