[SPECIAL] Statuia lui Cuza din Piaţa Unirii, dezvelită în 1912

Publicat de Curierul de Iasi la data de 23/01/2015

În vara anului 1903, un Comitet de iniţiativă, condus de Grigore Ghica-Deleni, a propus ridicarea unui monument în cinstea domnitorul Alexandru Ioan Cuza, făuritorul Unirii. Fondurile urmau a se strânge prin subscripţie publică. Existau şi unele reţineri printre guvernanţi, socotindu-se că s-ar putea supăra familia regală. Aşa a apărut mai acceptabilă ideea ridicării unei statui simbolizând Unirea. Forurile legiuitoare au votat chiar şi suma de 300.000 lei, anunţându-se şi un concurs internaţional.

Controversa amplasamentului
Astfel, statuia domnitorului Cuza urma a fi amplasată în Piaţa Nouă deschisă în faţa Primăriei (astăzi sediul Stării Civile), la răspântia străzilor Ştefan cel Mare, Vasile Alecsandri şi Golia (prevăzută a lua numele Cuza Vodă). În acest scop, pentru lărgirea spaţiului, Consiliul comunal a aprobat cumpărarea şi demolarea caselor Rosetti-Solescu, aflate cam pe locul din faţa hotelului „Continental”. Aducând argumentul că domnitorul înfiinţase Primăriile şi locuise aproape, primarul N. Gane a început construcţia soclului. Dar s-au opus profesorii A.D. Xenopol, Nicolae Iorga şi A.C. Cuza, aprigi susţinători ai aşezării statuii în Piaţa Unirii, lângă răspântia vechiului han Petre Bacalu, unde începuseră manifestaţiile patriotice pentru Unirea Principatelor şi se jucase Hora Unirii între anii 1857-1859. Pe această temă s-au iscat controverse publice, locale şi în ţară. Unii au susţinut statuia domnitorului Cuza, iar alţii pe cea a Unirii. Pentru a scoate din discuţii Casa Regală şi a potoli spiritele, regele Carol a donat şi el o sumă în contul statuii lui Cuza. Lumea însă nu se liniştise. Sosind, între timp, şi statuia, aceasta a fost depozitată într-o magazie a Primăriei. Chemat telegrafic, sculptorul Raffaello Romanelli (din Firenze, Piaza Spirito 26) a acceptat Piaţa Nouă ca şi Grigore Ghica, soluţia fiind sprijinită şi de Consiliul comunal, prin decizia 504 din 9/ 22 octombrie 1910, spre bucuria primarului N. Gane.

Statuia în bronz a lui Cuza este realizată de Raffaello Romanelli în mărime supranaturală, având o înălţime de 3,5 metri şi este aşezată pe un soclu şi un piedestal din piatră albă de granit de Italia. Domnitorul este prezentat în uniformă de ofiţer şi învăluit în mantia princiară. La baza soclului este prezentat în bronz, în marime naturală, un grup statuar, cuprinzând pe: Mihail Kogălniceanu, C. Negri, Nicolaie Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, înfocaţi unionişti ieşeni

Statuia în bronz a lui Cuza este realizată de Raffaello Romanelli în mărime supranaturală, având o înălţime de 3,5 metri şi este aşezată pe un soclu şi un piedestal din piatră albă de granit de Italia. Domnitorul este prezentat în uniformă de ofiţer şi învăluit în mantia princiară. La baza soclului este prezentat în bronz, în marime naturală, un grup statuar, cuprinzând pe: Mihail Kogălniceanu, C. Negri, Nicolaie Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, înfocaţi unionişti ieşeni

Ziua inaugurării
Schimbându-se conducerea politică a oraşului, în şedinţa noului Consiliu comunal din 2 mai 1911, sub preşedinţia lui D.A. Greceanu, recent ales primar, s-a hotărât ca statuia să se aşeze în Piaţa Unirii. Sculptorul, iarăşi chemat să dea detaliile pentru acest amplasament, a primit o comandă pentru coroanele de bronz şi plăcile de marmură. Toate fiind pregătite, s-a fixat data dezvelirii monumentului în 27 mai 1912. La festivităţi a fost invitat şi suveranul Carol I, care a sosit dimineaţa, împreună cu principele moştenitor Ferdinand şi fiul acestuia, Carol. Ceremonia a început la ora 12 cu un serviciu religios, după care suveranul, trăgând de un cordon, a lăsat să se vadă frumoasa statuie, în aplauzele participanţilor.

Cuvântul regelui
Luând cuvântul, suveranul a arătat semnificaţia revenirii în „iubita Mea a doua Capitală”, subliniind meritele domnului Unirii: „Primul Rege al României îşi îndeplineşte o sfântă datorie către vrednicul Domnitor al ţărilor surori unite aducând în faţa acestui monument prinosul de cinstire ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă”. A urmat defilarea şcolilor, a unităţilor militare şi a veteranilor veniţi din toată ţara. Au participat peste 6.000 de săteni având între ei pe Năstase Roată, fiul lui Moş Ioan Roată. Cu acest prilej s-a luat cunoştinţă de hotărârea ca Regimentul 7 Roşiori, în care servise fostul domnitor, să poarte numele de Regimentul 7 Roşiori „Cuza Vodă”. Festivităţile s-au încheiat cu banchetul oferit oficialităţilor la Mitropolie şi o masă comună, în Grădina Copou, destinată sătenilor. (un articol de Ion Mitican)

 Discursul lui Nicolae Iorga:
„Marele Domn al cărui chip de bronz este înfățișat astăzi întâia dată în lumina soarelui prin jertfa recunoscătoare a săracului, ajutat de dânsul ca și prin recunoștința regelui căruia i-a pregătit calea și după puterile unui exilat i-a ajutat-o cu loialitate, a îndeplinit prin unirea trainică a Principatelor și liberarea legală a țăranului un vast program de cultură, întrebuințând pe acel mare om de Stat care rezuma în el cu strălucire acea cultură întreagă, Mihail Kogălniceanu.

Înțelegând cui îi datorește puterile morale fără de care o nație nu poate săvârși nimic. El a închinat culturei naționale cele două altare de lumină ale Universităților, pregătind astfel o nouă luptă și o nouă viață politică a neamului pe drum de unire și libertate.

Venim astăzi în numele muncii noastre și a tineretului crescut de noi să-ți vestim, Doamne, că în ce le privește, Universitățile și-au făcut datoria. Ele au creat puterile morale ce trebuie pentru o nouă eră de avânt național și, Majestate, tu cel dintâi rege român, învietor al vitejiei și biruinței noastre, ctitor al bisericii și al școlii, aceste puteri le închinăm dinastiei noastre pentru neamul nostru și ne gândim azi cu încredere la aceia cari, cândva, la statuia din bronz a Măriei Voastre, după ce istoria va da fiecăruia  dreptatea cea nebănuită împărtășind nemuritorii lauri eroilor, vor constata cu mândrie înaintări nouă și vor arăta în zare noi speranțe.

Discursul lui A.D. Xenopol:
„Dezvelim astăzi monumentul lui Cuza-Vodă, unul din sufletele cele mai mari ale neamului nostru, căci el a îndrumat înfăptuirea Statului și a culturei românești în forma în care strălucesc acuma. Veacurile ce s-au strecurat poporului Român sădise în mintea lui un mănunchi de dorinți pe care Cuza-Vodă primindu-le de la trecut, le-a realizat în fapte și le-a înfipt în sufletul poporului ca niște semințe rodnice pentru viitor. Unirea celor două țări surori, mântuirea poporului român de rămășițele stăpânirei grecești, ridicarea țăranului din ilot și rob în starea de proprietar și cetățean, emanciparea bisericii de sub chiriarhiile străine, începuturile unei oștiri naționale, introducerea legislației țărilor civilizate și organizarea justiției și a administrației, înființarea universităților, a școalelor de cultivare a artelor și organizarea învățământului, introducerea literelor latine în scrierea română, democratizarea societății românești, sfâșierea Constituției impusă României prin Convenția de la Paris care îi jignea autonomia, reducerea jurisdicției consulare care lovea în același principiu și mai mult poate de cât toate înălțarea demnității neamului și al țării față de Purerile Europei și mai ales de Turcia, pe atunci suzerana noastră. Toate aceste fapte mărețe și neuitate și multe altele mai mici, dar care erau toate mari pentru grelele vremuri în care trăiam, au fost îndeplinite sub domnia lui Cuza-Vodă, și cu toate că el fu ajutat întru această lucrare de minți agere și voinți puternice, dentre care amintim pe acei ale căror chipuri împodobesc soclul monumentului: Florescu, Negri, Krețulescu și Kogălniceanu, și totuși primul lor imbold îl primise întotdeauna din marele suflet al Domnitorului.

Dacă toate aceste prefaceri adânci în viața poporului român au putut fi realizate, și acest popor schimbat ca prin minune din o formă de viață înnapoiată și orientală în una stăpânită de ideile civilizației moderne și aceasta în scurtul răstimp de șapte ani, această operă de măreție ce greu și-ar afla perechea își găsește explicația în mintea și caracterul cu care Cuza-Vodă fusese înzestrat de natură din tainele credinței.

Mândru și neștiind să-și plece fruntea de cât înaintea lui Dumnezeu, iubindu-și Țara din fundul cel mai adânc al sufletului său înzestrat cu o largă și bogată inteligență și mai ales nepăsător de soarta și de persoana lui, neținând la Tronul pe care fusese înnălțat, fără știrea și voia lui, decât pentru a întrebuința puterea alipită de dânsul spre binele Țării și al neamului său, Cuza-Vodă putu pune cu energie umărul la ridicarea carului Statului din nămolul veacurilor trecute și dărâma una câte una uricioasele forme de viață în care el se mai mișca, punând în locul lor temelia unor forme noi, frumoase și civilizate (…)”.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*