Sorin Purcaru: „Bucuria pe care o simți când transformi materia te face sculptor”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 25/10/2018

Sorin Purcaru este un sculptor mai puțin obișnuit. Nu de puține ori în lucrările sale privitorii pot descoperi chei, clopoței, robinete, clești sau chiar scaune. A expus lucrări la circa 300 de expoziții și simpozioane din România, Republica Moldova, Elveția, Ungaria, Germania, Italia, Israel, Belgia și Turcia, reușind să obțină numeroase distincții. Cu siguranță acestea nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi fost un artist care nu face compromisuri.

Cum ați început să sculptați?

În școala generală îmi plăcea să desenez caricaturi. În clasa a VIII-a mi-a plăcut un personaj feminin willendorfian din revista Urzica și am încercat să-l fac în lemn. Atunci am început să sculptez. Am făcut câteva versiuni și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să devin sculptor. Prima sculptură în metal a fost la 25 de ani. După aceea nu m-am mai oprit. Simțeam o nevoie de exprimare, iar sculptura era cel mai bun mediu.

De unde pasiunea pentru metal?

Metalul îmi permite obținerea unor subțirimi. Este elastic, rezistent. Dacă aș fi încercat tipul acesta de personaje în piatră, era pericolul să se ciobească la prima mutare. Lemnul are o rezistență, dar este mai fragil. Mă atrage în mod clar materia pe care pot să o ating, să o simt, să-i mângâi volumele, asperitățile, îmi place să manipulez materia dură. Cred că oțelul și bronzul mi se potrivesc. Bronzul îmi place pentru că pot să-l colorez, să-l patinez, să-l transform. Reacționează foarte interesant. Am o lucrare care își schimbă patina în funcție de vreme. Oțelul e dur, se opune, îmi place să-l controlez. Uneori îmi sugerează anumite direcții ale unei posibile lucrări. E un fel de colaborare.

Este vreo lucrare pe care o aveți mai mult la suflet?

De obicei lucrarea pe care o am cel mai mult la suflet e cea la care lucrez. Întotdeauna următorul proiect are germenii celui mai grozav proiect pe care l-am făcut până atunci. Nici nu aș putea să-l fac dacă nu aș crede în el, dacă nu mi-aș dori să-l duc la capăt. Bineînțeles că sunt lucrări la care țin mai mult sau mai puțin. Nu cred că e relevant punctul meu de vedere, ci felul în care publicul reacționează la ele, faptul că îi determină să construiască o proprie versiune a ceea ce a vrut să spună artistul.

Aveți anumite obsesii, în sensul frumos al cuvântului. Clopotărese, îngeri, centauri…

Se întâmplă să-mi placă un obiect, să-mi sugereze ceva. De exemplu, mânerele de ușă și cheile îmi sugerează deschidere și atunci automat devin aripi. Când descopăr un obiect care-mi place, de multe ori devine parte integrantă a sculpturilor și capătă anumite semnificații. Devine obiect-metaforă. Nu aș spune că mă obsedează, ci că mă încântă. Îmi place o formă pentru că deja are o frumusețe și mă incită să o integrez. În general obiectele pe care le pun în lucrări nu ai senzația că sunt alipite, ci caut ca o asociere a unui mâner de ușă cu o formă umană să pară firească. Asta am căutat întotdeauna și cred că am și reușit uneori.

Care sunt etapele unei lucrări?

Începutul unei lucrări este un desen spațial cu fir de oțel inoxidabil. Practic, într-un desen stabilesc proporțiile, dimensiunile, inserțiile spațiale, vectorii de forță. Sunt primii pași. După ce hotărăsc aceste lucruri, încep să-i dau volumetrie. Tot cu bare de oțel îi sugerez volumele, apoi urmează niște plăcuțe de oțel inoxidabil, bătute, tăiate, prinse, pentru ca la final să le sudez. Este 100% lucrarea mea. Nici nu mi-ar plăcea altfel.

Cât durează să realizați o lucrare?

În general cam o lună, dar am o lucrare la care am lucrat un an. Sculptura impune un lucru diferit față de alte zone de artă digitală: tridimensionalitate. Necesită multitudine de vederi expresive. În momentul în care ai o lucrare, trebuie să știi că din orice punct o privești arată bine. Modul în care arată din spate e la fel de important ca modul în care arată din față. Stau, le analizez foarte mult. Sunt perfecționist. Sunt mult gândite în faza de desen spațial. Și în momentul în care încep să pun tablă îi mai fac modificări.

Ați spus că e nevoie de un muzeu de artă contemporană.

Avem nevoie de un spațiu în care să rămână orașului lucrări ale artiștilor care se manifestă acum. Iașul chiar are artiști buni și ar merita să rămână într-un muzeu de artă. Și producția artistică trebuie susținută. Măcar din când în când, autoritățile să mai achiziționeze lucrări. Astfel s-ar crea și o colecția a orașului sau a țării. Artiștii ar fi stimulați. Într-un fel investești în materiale și în lucrări noi când știi că din când în când ți se mai cumpără o lucrare și în alt fel când le expui și nu știi ce se va întâmpla cu ele.

Ce mesaj aveți pentru cei care vă văd lucrările?

Să nu aibă idei preconcepute, să lase zona din spatele rațiunii să reacționeze, pentru că empatia îi poate duce pe un drum bun. Relația cu o lucrare necesită empatie. Muzica transmite direct un sentiment, trezește o anumită stare. Cred că și lucrările mele transmit asta, dar trebuie să fii deschis să o receptezi. O parte din bucuria facerii lucrării se transmite spectatorului… și eu le fac cu bucurie. Chiar și atunci când sunt nemulțumit și revin, și schimb, și am frământări, la final toate se termină cu bine. Nu știu dacă mi-ar mai plăcea dacă ar ieși dintr-odată bine. E incitant, cauți soluții, schimbi lucrurile, nu e monotonie. E ca o aventură zilnică, de aceea nici nu mă depărtez prea mult de atelier. Tot timpul găsesc ceva interesant de făcut. E multă adrenalină, deși nu ar părea.

 

La ce lucrează în prezent

 

Este un zburător. Un personaj – aripă, cu o suprafață care va fi oglindă, în contrast cu texturarea accentuată dată de multitudinea de chei. Va avea și picioare. E prima dată când asociez chei de broască și chei vechi. Ca textură e foarte important pentru mine. Noutate e și faptul că am rotunjit prin lovire cheile și suprafața lor a devenit ușor bombată, pentru a fi semisferice.


„Inima Moldovei”

Lucrarea este un taur cu un fel de aripă de oțel. E ca o oglindă. A fost expusă mult pe strada Alexandru Lăpușneanu. Spectatorul venea, se reflecta și reflexia rămânea, fie și pentru mică perioadă, parte din lucrare. Fiind moldoveni, eram integrați acolo. De aceea am și numit-o astfel.

Sorin Purcaru:

“Nu cred în înțelegerea artei. O parte din energia înscrisă în lucrare se transmite spectatorului fără a fi nevoie de înțelegere. Înțelegerea presupune un tip de decriptare literară, în schimb o lucrare de artă îți transmite o stare sau te pune pe gânduri. Este irelevant ce a gândit artistul, important este ce vezi tu în acea lucrare”.

“Sculptura face parte din ființa mea. Am o mare bucurie când încep să lucrez. E locul unde mă regăsesc. Și în familie și la facultate mă simt foarte bine, dar aici e un spațiu pe care îl pot controla în totalitate. Nu am o obsesie a controlului, ci o necesitate de a fi cu mine însumi, pentru a putea să mă exprim cât mai direct, sincer. Cred în sinceritatea în sculptură”.

 

MARIUS PÂRCIU

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie:



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*