Romantica poveste a Teatrului Copiilor şi Tineretului

Publicat de Curierul de Iasi la data de 12/08/2010

Era prin anul 1980. Fosta stradă 6 Martie, numită acum Grigore Ureche, o parte din strada Grigore Ghica, aflată în prelungirea ei, cât şi vecina lor, strada Anastasie Panu, intraseră in adânci prefaceri, ce aveau menirea să le transforma în noul centru civic. Vechile zidiri, cu temeliile străpunse de hrube din vremea când cele două străzi îngemănate alcătuiau dricul (centrul) capitalei Moldovei (secolele XVI- XVII) cădeau una după alta. În locul lor se ridicau, cu mare iuţeală, blocuri monumentale şi Palatul de Justiţie, Hotelul Tineretului, Teatrul copiilor şi tineretului. Având fiecare câte o poveste, mai mult sau mai puţin cunoscută – ce ţine de istoria aşezării – ne-am propus să le aflăm vizitându-le, răscolind vechile dosare, cercetând jurnalele vremii şi trezind amintirile celor care le-au înfăptuit. Astfel, sâmbătă 10 iulie a.c., însoţit de administratorul Dorin Corjan cu îngăduinţa directorului Ioan Holban, am vizitat, pe îndelete, clădirea Teatrului Copiilor şi Tineretului, pentru documentare.

Are începutul după cutremurul din martie 1977 care, printre alte stricăciuni, a şubrezit şi sala de spectacole a Teatrului de Copii şi Păpuşi, aciuat în clădirea fostului cinematograf Dacia din curtea Bisericii Catolice. Mutat provizoriu în Casa de Cultură a Tineretului şi Studenţilor, unde primise vreo două încăperi şi avea acces limitat la sala de spectacole, directoarea teatrului, regizoarea Natalia Dănăila, intervenea la autorităţile de resort şi la preşedintele Consiliului Popular Judeţean, Ion Iliescu, solicitând construirea unui nou local. De acord cu propunerea şi existând şi alte doleanţe precum: Spitalul de Urgenţe, Spitalul Paşcani, extinderea Spitalului de Obstetrică, indica vicepreşedintelui Nicolae Ibănescu şi responsabilului cu investiţiile din consiliu, inginerul Mihai Şuhan, să întocmească şi documentaţia necesară realizării teatrului, subliniind că Iaşul este un oraş cu mare dinamică economică şi explozie demografică, având peste 400.000 de locuitori şi mult tineret. Ca amplasare se alegea terenul liber „la sud de strada 6 Martie, în dreptul clădirii Tribunalului Judeţean” (varianta 1b) şi se înainta Comitetului de Stat al Planificării din Bucureşti pentru introducerea obiectivului în planul de lucrări, preşedintele sensibilizând forurile politice superioare. La jumătatea lui august 1977 se primea răspunsul Comitetului, prin care se comunica că ţinând seama de adresa „H 2069/6 mai 1977 a Cancelariei PCR” s-a aprobat „construirea unei săli de spectacole cu 500 locuri”, amplasată la sud de strada 6 Martie. Totodată se preciza că „la proiectarea şi dimensionarea lucrării să se aibă în vedere încadrarea acesteia în indicatorii de plan şi în prevederile adresei H 2069”. I se prevedea astfel numai l0 milioane lei în loc de 20 milioane, cât se ceruse.

Cutremurul avariind multe clădiri şi edificii publice din ţară, fondurile, limitate, se aprobau cu zgârcenie având prioritate locuinţele, spitalele, şcolile. Deşi depăşirea clauzelor aprobării implica riscuri majore, nu se renunţa la ideea construirii teatrului şi se lansa proiectarea la ICPROM. O prelua grupul de tineri arhitecţi Victor Tăuşan, Dan Vişan, Dan Andrei şi Adrian Popovici. Secondaţi de iniţiatoarea lucrării cu sugestii şi propuneri, autorii proiectau un locaş modern cu sală poligonală (un hexagon) şi posibilităţi multifuncţionale în maniera celor trei tipuri de teatru: „arenă” – cu scena rotundă înconjurată de spectatori; „elisabetan” sau „alee” cu avanscena prelungită în mijlocul sălii şi spectatorii pe cele două laturi, cât şi ”italian” sau clasic cu scena în faţa publicului.

Descoperirea galeriilor subterane

În primăvara anului 1978 trustul local de construcţii (T.A.G.C.M) începea lucrările, şeful punctului de lucru fiind maistrul Mihai Stoleru. Avea experienţă bogată căci mai construise Complexul studenţesc Tudor Vladimirescu, blocul „Cina”, Liceul pedagogic.

Făcând o gaură adâncă de vreo cinci metri pentru fundaţia clădirii şi venind o ploaie torenţială, groapa s-a transformat în lac, dar spre surpriza constructorului după un timp apa dispărea observându-se o nişă apărută în fundul săpăturii. Lărgind-o, descoperea, cu uimire, o reţea de hrube subterane cu bolţi din piatră, în perfectă stare, două coborând dinspre strada Anastasie Panu spre tipografia din vale, iar altele două mergând dinspre Palatul Culturii către biserica Barnovschi. Se turna apoi fundaţia, se executa structura clădirii însă, terminându-se alocaţia bugetară, lucrarea se oprea (1980), preşedintele Consiliului Judeţean fiind mutat la Consiliul Naţional al Apelor (august 1979), iar urmaşii săi fiind mai „prudenţi”, mult dorita zidire teatrală intra în impas financiar.

Neexistând şanse să se aloce alte fonduri, construcţia ieşind din limitele aprobării, se căutau resurse locale. Astfel, la propunerea responsabilului cu investiţiile din Consiliului Judeţean şi cu înţelegerea directorului Băncii de Investiţii, Vasile Mocanu,s-au adunat, cu drămăluială, vreo cinci milioane „economii” de la alte lucrări aflate în planul Consiliului şi cam tot pe atâtea de la I.G.L.L. Iaşi – instituţia condusă de inginerul Dumea Mihai -, care avea în execuţie blocurile din bulevardul Anastasie Panu.

Fără bani pentru dotări

După vreo opt ani, lucrarea ajungea aproape de liman dar din cauza fondurilor restrânse pereţii erau numai văruiţi, lipsind ornamentele şi dotările specifice. Vizitând zidirea, noul preşedinte al Consilului Judeţean, Leonard Constantin, solicitat de iniţiatoarea localului, revoltată, era de acord că un teatru ce se face „o dată la o sută de ani” trebuie să fie ca un „ giuvaier” şi dispunea executarea completărilor cerute. Drept consecinţă, mai mulţi proiectanţi îşi mutau birourile la teatru unde, prin noiembrie 1987, la comandamentele de lucru care se ţineau „în iureş” participau constructorii, proiectanţii şi directorii întreprinderilor din oraş chemaţi să ajute la realizarea unui local demn de Iaşi. Cum proiectantul principal Victor Tăuşan era mutat la construcţia Casei Poporului din Bucureşti, lucrarea o coordona arhitectului Dan Vişan, autorul sălii şi foaierelor şi care nu mai avea somn, „când nu era arhitect la planşetă fiind zidar”. Pretutindeni se manifesta spiritul de echipă, constructorii, proiectanţii şi artiştii lucrând umăr la umăr cu bunăvoinţa şi dăruire. Când nu erau trimişi prin ţară, după materiale speciale, artiştii pregăteau spectacolul inaugural sub conducerea regizorului Constantin Brehnescu. Inginerul Simionescu Victor şi inginera Maria Hoşbotă, din partea Consiliuiui judeţean, ajutau la rezolvare problemelor dificile, din când în când „dând impuls” încheierii lucrărilor şi noul prim vicepreşedinte al Consiliului judeţean, Mircea Ionescu, poreclit ”Baiazid”.

Milioanele necesare finisării şi dotărilor lipsind, le sclipuia de unde mai putea responsabilul cu investiţiile al Consiliului, conducerii Trustului cerându-i-se „să uite, pentru moment, problema banilor”.

Directorul, cunoscutul inginer Marin Gheorghe Nicolae, poreclit „Me. Ghe. Ne”- fiindcă vorbea scurt – era şi el obişnuit cu asemenea „cerinţe”, în anii 1982–1984 trustul executând pe „tăcute” „Muzeul arheologic Cucuteni” (Băiceni) cu uriaşa rondă metalică, ascuns în planul Consiliului judeţean sub titlul minor: ”Amenajări pentru Conservarea Descoperirilor Arheologice de la Cucuteni”. Vizavi de teatru, la câţiva zeci de metri, construise, cam la fel, elegantul hotel turistic pentru tineret „Orizont”, înscris în planul B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret) cu numele „Casa de Cultura a Ştiinţei şi Tehnicii pentru tineri” (1987). La inaugurarea Casei, de fapt hotel, participând şi Nicuşor Ceauşescu, încântat de lucrare, „Me. Ghe. Ne.” obţinea cu ajutorul lui vreo 800 metri pătraţi travertin şi marmură de Ruşchiţa, pentru teatru, materiale rezervate Casei Poporului din Bucureşti. Specialist în construcţii din beton armat şi realizatorul unor imobile la Berlin, directorul sprijinise propunerea şefului de şantier Mihai Stoleru ca la construirea cupolei să se folosească zăbrele precomprimate, turnate în poziţie verticală, în loc de orizontală cum erau în proiect – premieră tehnică. Lucrarea asistată şi de profesorul Anatolie Mihul, din Institutul Politehnic, avea sa fie evidenţiată în revista „Construcţii” numărul 6, din iunie 1983.

Inaugurarea şi primele spectacole

Acestea petrecute, pe lângă alte întâmplări şi rezolvări „inedite”, miercuri 30 decembrie 1987, după o noapte de şmotru colectiv, Teatrul pentru copii şi tineret „Luceafărul”, născut sub titlul din plan: „Sală de spectacole”, fiind complet echipat se inaugura, strălucitor, cu un bogat spectacol. Discursul de deschidere îl rostea, emoţionată, directoarea Natalia Dănăila, care se implicase „prin toată existenţa” la realizarea edificiului, cum mărturiseşte în lucrarea „Magia lumii de spectacol”, „luptându-se în disperare pentru mijloace de finanţare, pentru dotări, pentru execuţia unor lucrări unicat în cadrul finisării”.

Relatând evenimentul, „ Cronica” din 1 ianuarie sublinia că lucrarea era „o capodoperă arhitectural-artistică, fără egal în ţară şi rară în Europa, concepută şi realizată în întregime de specialişti şi lucrători ieşeni”.

Sala elegantă, hexagonală, cu 450 locuri era dotată pe lângă scena clasică şi cu o scenă mecanică centrală tot hexagonală, acţionată de pompe pneumatice ce-o pot ridica din podele. Mecanica o realizase IUPSR, globurile cu franjuri din cristal pentru policandre, cât şi cele două lampadare „mirese” din cristal se turnaseră în fosta fabrică de sticlă din Dorohoi a cărei amintire o duc peste veacuri, placajul acustic de lemn fiind migălit de lucrătorii Fabricii de mobilă din Socola, iar tapiţeria de Cooperativa „Mobilă şi Tapiţărie”, iluminatul artistic fiind realizat sub conducerea inginerului Leon Urnă.

Pe lângă sala mare are şi una cu 150 locuri, pentru spectacole miniaturale, toate fiind protejate de instalaţii speciale.

Duminica 10 ianuarie 1988 începând stagiunea, se prezentau trei spectacole: la orele 11 „Sânziana şi Pepelea”, la ora 16 „Alba ca zăpada” şi la ora 18.30 „Chiriţa la Iaşi”.

Executantului lucrării, maistrul Mihai Stoleru sau „meşterul Manole”, cum era poreclit, primind altă lucrare, la despărţire, în ziua de 3 ianuarie 1988, directoarea îi aşternea câteva rânduri pe fotografia inaugurării: „În amintirea unui timp de neuitat, pentru noi toţi, cu dragoste şi adâncă preţuire, pentru minunaţii constructori şi pentru… meşterul Manole. Natalia Dănăilă.” Aducea, astfel, prinos de recunoştinţă tuturor celor care au contribuit la realizarea „bijuteriei” teatrale din „dricul Eşilor”.

Azi, „Luceafărul” ieşean este o prezenţă apreciată pe toate meridianele lumii, iar „meşterul Manole” conduce şantierul restaurării Teatrului Naţional.

Comments

comments



Stiri similare

  1. Sărbătoarea teatrului la Iaşi
  2. Povestea Casei Studenţilor


5 Comentarii

  1. Romaneste

    ” Teatrul Copiilor”. Cine pe cine copiaza? “Teatrul Copiiilor” cu 3 de i draga redactor al Primariei Iasi. Cred ca titlul merita totusi o mai mare atentie.

  2. Curierul de Iasi

    Este un proverb care spune ca cine are casa de sticla sa nu arunce cu pietre.
    Credem ca dv ar trebui sa acordati o mai mare atentie gramaticii romanesti.
    O zi buna!

  3. stef ungureanu

    draga redactie de ce nu lamuriti persoana de mai sus ca palatul copiilor se scrie cu doi de i. Sa mearga la DEX

  4. Curierul de Iasi

    Speram ca am fost clari, dar probabil subtilitatea noastra scapa unora.
    Palatul Copiilor se scrie cu 2 de i, nu cu 3 cum gresit afirma cineva. Prima persoana care a comentat este rugata sa mearga la DEX.
    Cu stima!

  5. Ing.Kambo

    Ar trebui mult mai multe sa se scrie despre mai marii constructori ieseni, mai ales de M.Gh.N. care ne poate relata atatea lucruri interesante, fiind inca in viata. Probabil cum e la noi valoarea si recunostinta vine…dupa. Felicitari pt articolul interesant. la cat mai multe despre promovarea edificiilor iesene.