Romantica poveste a „Casei cu absidă”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 19/11/2010

Plimbându-ne prin strada Grigore Ureche, cocheta cale ce porneşte de la palatul Culturii spre Biserica Barnovschi pe făgaşului celei mai vechi trecători ieşene, numită pe la 1700 „Uliţa Târgului de Jos”, iar din 1911, „C. A. Rosetti” şi mai târziu, „6 martie”, cam în faţa Teatrului „Luceafărul” privirile întâlnesc o clădire cu rotunjimi de biserică, de unde numele „Casa cu absidă”. Are numărul 7 în strada Grigore Ureche, iar o placă aşezată pe faţadă spune că este sediul Asociaţiei Scriitorilor. Bănuind că şi între aceste ziduri se ascunde o duioasă poveste ieşeană, de mult uitată, ne-am propus s-o găsim, s-o întregim şi s-o spunem celor ce vor să ştie, ce s-a mai întâmplat pe vremea buneilor.

Construită între anii 1983-1989, cum îşi aduce aminte scriitorul Ion Ţăranu, martor la lucrări, păstrează amintirea unei vechi zidiri a familiei Kogălniceanu, aflată până prin anii 1980 la numărul 1 in fosta străduţă a Halei, o ulicioară azi dispărută din faţa Halei Mari.

Retrasă de la stradă, se înălţa într-o curte împrejmuită de un zid ocrotitor înalt de 4,6 metri, ce se alinia în Uliţa de Jos la numărul 8 şi avea la strada Halei un corp de clădiri joase cu intrare pe sub un portal între două aripi laterale, boltite. Potrivit istoricului Gh. Ghibănescu, biograful familiei Kogălniceanu, aşezarea de „înaintea Bisericii Barnovschi” o stâpânea prin 1731 poruşnicul – locotenentul – Vasile Kogălniceanu, mai târziu vel căpitan (fiul lui Sandu Kogălniceanu, originar de la Kogâlnic-Basarabia), căruia i-o adusese ca zestre nevasta, Ecaterina, fiica lui Ştefan Bacalu. Fiind gospodărie chivernisită, cu mai multe acareturi şi aproape de Curtea Domnească, domniile îl necăjeau pe stăpân, conăcind la dânsul emisarii turci, ba chiar şi Agia, fapt pentru care într-o zi jeluindu-se domnitorului Grigore Ghica (1741) căpăta slobozenia „să nu mai fie supărat el şi copiii” (Dan Bădărau şi Ioan Caproşu, „Iaşii vechilor zidiri”). Clădirea este pomenită şi în Catastiful Iaşilor din 1755.

În familia vel căpitanului crescând trei feciori: Neculai, Constantin şi Enache, ultimii doi aveau înclinare spre bucoavne. Constantin, biv vel stolnic, ştiind turceşte, greceşte şi franţuzeşte, a efectuat prima traducere în româneşte din limba franceză („La Princesse d-Elida” a lui Moliere), scriind şi „Istoria luării Ţarigradului” (lucrări citate de Mihail Kogălniceanu), iar Enache, vătaf de aprozi, medelnicer şi vel stolnic, a lăsat „cea de pe urmă cronică a ţării noastre pentru că Moldova din zi în zi mai degradată (de străinism) îşi pierduse şi obiceiul condeiului”.

Enache Kogălniceanu, ultimul cronicar

Născut prin ctombrie 1730 şi decedat în 1795, Enache a scris „Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-1774)”, „într-o frumoasă limbă românească”, cum spunea profesorul Nicolae Iorga, adăugând că: „Enachi Kogălniceanul e încă una din figurile cele mai însemnate în această epoca de sărăcie literară. Lucrarea lui Enache Kogălniceanul formează, pentru un timp, principala cronică moldovenească”.

Rămânând în casa părintească, fiindcă fraţii săi Neculai [i Costantin aveau gospodării pe Uliţa Mare (Gh. Ghibănescu), Enache a locuit-o în răstimpuri, de pe la 16 ani fiind copil de casă – paj – la Curtea Domnească. Vecin şi curtean credincios (comis, vatav de aprozi) al lui Constantin Racoviţă, domnitorul Moldovei prin anii 1749-1753 (crescut în casele racoviţeşti lângă Biserica Sf. Lazăr, ctitorită de tatăl său), l-a înso]it şi la domnia acestuia din Bucureşti vreo trei ani, urmată de alta în Moldova încă vreo doi, alătur=ndu-i-se apoi şi în mazilirea de la Istanbul. Acolo a stat în mai multe rânduri între 1757-1761 şi 1769-1774, cunoscând familiile domneşti din Fanar, moravurile de la Înalta Poartă, cumpărând manuscrise şi scriind, pe viu, cronica sa, datată 1774.

În toamna acelui an întorcându-se acasă, cu noul domnitor Grigore Ghica al III-lea, care îl unsese medelnicer, trăia tragedia decapitării acestuia (octombrie 1777) şi istorisea grozăvia acelei întâmplări, cu urmările ei, în două balade publicate mai târziu, de strănepotul Mihail Kogălniceanu („Trei zile din istoria Moldovei” – „Propăşirea”). Soţia sa Frăsina nezămislind copii, ajuta nepoţii, între care era şi Ion, urmaşul lui Constantin, al cărui fecior avea să fie vornicul Ilie Kogălniceanul, aşezat în casa din Muntenimea de Mijloc (1717), unde-i acum muzeul, lăsată apoi fiului, cărturarul Mihail Kogălniceanu.

Internat de liceu

Publicând cronicile înaintaşilor, strănepotul Mihail scria: „Prima intenţie a cronicarilor a fost aceea a recuperării trecutului, precum o afirmă însemnarea autografă a străunchiului meu Enache Kogălniceanu, frate cu străbunul meu Constantin Kogălniceanu, şi el însuşi cronicar” (Prefaţă la „Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei”).

Retras după 1784 în satul Râpele – Fălciu, într-o zi tristă din anul 1795, ultimul cronicar al Moldovei, stolnicul Enache Kogălniceanul pleca pe tărâmul fără zavistii şi încrâncenări.

Aşezarea poruşnicului din Uliţa de Jos intrând în proprietatea bancherului Michel Daniel – locatar în casa alăturată, cumpărată de la hatmanul Costache Ghica – era transformată în hanul Daniel, iar după trecerea din viaţă şi a fiului său Israel Ch. Daniel (1902), urmaşii acestuia o vindeau, odată cu casa Ghica către liceul „Mihail Kogălniceanu” condus de directorul Titus Patriciu (1925). Liceul se instala în zidirea hatmanului de la numărul 6, „Casa cu absidă” găzduind Internatul.

Fiindcă între cele două zidiri exista loc liber, se mai construia o clădire nouă pentru Şcoala Comercială, toate trei purtând mai târziu numărul 4. După 1948, în locul liceului desfiinţat se instala Şcoala Terhnică Sanitară, aşezarea Kogălniceanu rămânând de izbelişte între buruienele ce urcaseră şi pe acoperiş, cum îşi aminteşte o fostă vecină (doamna Nacu).

„Pogorâre în istorie”

Vizitând locul în vara anului 1974, când începuse sistematizarea, scriitorul Mircea Radu Iacoban, secretar al Asociaţiei Scriitorilor (1971–1990), găsea vechile clădiri ruinate şi înconjurate încă de străvechiul zid ocrotitor. Cercetând „Casa cu absidă” constata că, deşi peste ea trecuseră trei secole şi fusese părăsită şi jefuită de tâmplărie, zidurile groase de vreun metru se păstrau încă bine, la parter mai existând parte din vechile pardoseli de stejar, iar la etaj plafoanele cu ”ornamentate”. În aceeaşi stare se afla şi clădirea vecină, fosta bancă Daniel, construită de hatmanul Costache Ghica (prin 1717), la îndemnul lui Gh. Asachi, „drept clădire teatrală” (Zărăfia Daniel). Mai păstra frontoanele, colonadele, parterul boltit şi tavanele odăilor de la etaj cu picturi şi „complicate stucaturi”.

Coborând în beciul „Casei cu absidă” rămânea uimit de lărgimea şi înălţimea bolţilor din piatră, mult mai mari decât beciurile obişnuite şi asemănându-se cu acel de la Mănăstirea Bârnova. Observând că fumul pipei ca şi flacăra unei lumânări erau supte de un curent de aer, cercetând cauza, găsea în colţul ultimei încăperi, după nişte tarhaturi, o scară cu trepte de stejar ce cobora în altă subterană de mare lungime şi plină cu apă atât de limpede încât se vedea şi fundul. Pe la mijlocul ei pornea un crac spre nord [i altul spre sud – pe care îl întâlnea mai târziu şi maistrul Stoian, constructorul Teatrului „Luceafărul”.

Extinzând cercetările, afla o intrare şi dinspre clădirile cu portal din strada Halei, dosită într-o încăpere unde un locatar îşi adăpostea găinile. Deschizând uşile, grele, avea în faţă o scară abruptă cu multe trepte ce ducea în hrubele stăpânite de apă. Doritor să afle unde merge şi ce mistere ascunde subterana de sub „Casa cu absidă”, o cerceta, pe îndelete, împreună cu un cameraman de la postul TV (Petre Iordănescu), urcaţi într-o barcă de cauciuc şi luminând adâncul cu un puternic reflector „Cobolt” alimentat de o baterie.

Plutind pe lacul de sub bolta din piatră străveche, cu nişele şi ramurile laterale mai joase, înecate până sus, după vreo câteva sute de metri ajungând la o gură cu trepte, închisă de nişte navete putrezite, le dădeau deoparte şi, părăsind străvechea şi lunga cale subterană a fostului Ia[i, cu arcadele tot mai apropiate de apă, ieşeau în alt beci croit după acelaşi tipic, la fel de încăpător. Ajunseseră sub fosta casă Daniel (Ghica), aflată cam vizavi de biserica Sfântului Lazăr.

Convins de importanţa deosebită a valoroaselor relicve subpământene şi a casei cu arhitectura ei singulară ce purta peste veacuri amintirea familiei Kogălniceanu, Mircea Radu Iacoban scria articolul „Pogorâre în istorie”, publicat în revista „Cronica” din vara anului 1974. Cu acest prilej, sugera diriguitorilor vremii, ca oaza clădirilor istorice din ”inima vechiului Iaşi” să se păstreze, ocrotindu-se cele „doua mărturii inestimabile ale oraşului vechi” ca „un sâmbure de arhitectură veche”. Totodată, propunea şi o dezbatere în revista „Cronica”. Aceasta însă n-a mai avut loc, planurile sistematizării zonei pentru noul centru civic fiind bătute în cuie, având alte prevederi, despre care vom vorbi in numărul următor.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*