„Iaşul de atunci era un ostrov fericit, o oază de verdeaţă împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cântecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete”.
Nostalgicul poet descria şi vechiul cartier Târgu Cucului, astăzi dispărut, care în anii aceia cuprindea o aglomeraţie de case scunde, umede şi întunecoase.
Pe lângă versurile nostalgice numite „Închinare Iaşului”, publicate împreună cu {t. O. Iosif, la 2 aprilie, `n Semănătorul şi recitate pe scena Teatrului Naţional la şezătoarea artistică din 26 martie 1906, poetul Dimitrie Anghel (Mitif) dedica oraşului copilăriei şi volumul „Fantome” (1911). Scris cu emoţia aducerilor aminte, cartea prezenta imagini din viaţa Iaşului de la începutul veacului al XIX-lea, între care şi a Copoului când platoul pe care este astăzi „Fântâna cu fete” era doar un câmp verde, înconjurat de vii, pe care seara se întâlnea tinereţea aşezării:
„E un amurg de toamnă târzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziş, depărtările se estompează şi o negură albăstrie îndepărtează colinele. Pe tăpşanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însângerează frunza viilor şi a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a laşului, cu albele turnuri şi turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit şi abia îşi trimite murmurul până aci. Departe, dealurile Cetăţuii şi Galatei adună ultimele raze de soare pe coperişurile cetăţilor bătrâne. Şi în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieşit ca din pământ, ca o arătare, a început să plângă un cântec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vântului, zgribulit, cu o bărbie violetă înţepenită de coşul uscat al vioarei, cu pletele în neorânduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decât celălalt, îşi tremură arcuşul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cânte un cântec vechi, o romanţă duioasă auzită în copilărie. Cântă fantoma şi, deodată, pe poarta de la intrarea tăpşanului, un şir nesfârşit de echipajuri cu cai frumoşi în clinchet de alămuri, cu roţile strălucitoare, cu vizitiii în livrele bogate, se iveşte şi umple parcă platoul. Roată lângă roată apoi se învecinează şi râsete clare încep să sune. Plecate peste marginea trăsurilor deschise, capete tinere se apropie şi în bătaia evantaiurilor frumoasele zilei îşi împărtăşesc taine, îşi destăinuie amorurile, pun la cale zavistiile. Călăreţii îşi joacă bidiviii, strecurându-se printre trăsuri, spun o vorbă ici, aruncă un zâmbet colo, fac frumos la cucoane. Un parfum dulce se răspândeşte şi parcă toate aceste se petrec într-o lumină de lună, într-o atmosferă misterioasă.”
Din primăvară şi până toamna târziu „nu era seară” să nu urce trăsurile pe zarea Copoului: „Iaşul de atunci era un ostrov fericit, o oază de verdeaţă împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cântecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete. Era ostrovul binecuvântat, în care se aciuiaseră boierii noştri mari, ultimii păstrători ai unei lumi ce nu mai este…”
Într-un târziu, echipajele coborau în oraş: „Paveaua acuma se face sonoră, lespezile sună sub copitele cailor, fanarele fulgeră în treacăt. Case vechi boiereşti, de o parte şi de alta, strălucesc prietenos cu geamurile lor aprinse şi o mireasmă puternică de flori se ridică din grădini şi umple aerul nopţii. Trăsurile s-au oprit din nou pe două rânduri şi-au umplut strada, în faţa cofetăriei celebrei M-me Alexandre (situată în parcarea actuală din strada Lăpuşneanu, lângă cinematograful Republica – n.a.). Evantaiurile iar prind să bată, cavalerii slujitori se întrec care de care şi băieţii din prăvălie vin legănând tablalele cu dulceţuri şi cu îngheţate, slujind în trăsuri cucoanele, care săturate de luciu de lună şi cântec de lăutar şi înviorate de aer curat, mănâncă cu poftă, ţinând cu mănuşatele lor mâini graţioase farfurioarele cu bunătăţuri. Cavalerii îşi servesc favoritele, iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, şi strecoară glume dulci printre zaharicale. Şi când au isprăvit acest ultim popas, un ultim gest de mână, o înclinare graţioasă din cap, şi alaiul de fantome pleacă din nou în lumea lui de fantome.”
„Caut să-mi aduc aminte, să reîntregesc o lume care a dispărut”
Pe lângă peisajul Copoului, nostalgicul poet descria şi vechiul cartier Târgu Cucului, astăzi dispărut, care în anii aceia cuprindea o aglomeraţie de case scunde, umede şi întunecoase în care trăia mare parte din populaţia evreiască săracă a fostului Iaşi, mulţi prefăcând nopţile `n zile: „{i când nu-i încă nici un semn de ziua şi dorm încă duşi cei ocrotiţi de soartă, ici-colo câte o lumină sfioasă se aprinde şi după fereşti joase, în încăperi str=mte şi mohorâte, poţi vedea câte un cizmar bătrân şi chinuit, cu ochelarii pe nas, cum bate cuie de lemn `ntr-o talpă veche sau trage aţa cu amândouă mâinile, `n timp ce ai lui, în pernele mari, dorm înghesuiţi unul peste altul, în cuprinsul acelei încăperi mohorâte şi fără aer.”
Zvonul clopotelor voivodale ale Iaşilor îi răsunau adesea în urechi deşi se afla departe de ele, la peste 400 km.
„Ce farmec de nedescris au povestirile despre un oraş vechi, care a fost în floare odată şi din care, din cine ştie ce întâmplări, s-a retras viaţa!…
Pe altele, valurile le-au înghiţit pe totdeauna şi numai în legendele şi baladele vechi mai trăiesc ascunse în fundul apelor, cu palaturile şi clopotniţele lor care se trezesc noaptea şi-şi sună clopotele lor scufundate. Şi nu ştiu de ce, laşul, în serile de toamnă umede, când clopotele încep să sune de vecernie din nenumăratele turnuri, în negură, mă face să mă gândesc la un astfel de oraş scufundat.
În neguri clopotele plâng, se tânguiesc, se cheamă, cum nu le-am mai auzit nicăieri în altă parte. Sunete grave pornesc, călătorind parcă prin apă, se ajung cu altele, se-nfrăţesc, se-mpreună, pentru ca să amuţească şi să reînceapă iarăşi într-o armonie surdă, într-un murmur confuz. De multe ori mi se parc că am pus urechea la pământ şi că ascult, aşa vine de departe sunetul, aşa de trist plâng clopotele. Parcă e glasul unei vieţi care a apus, parcă ar fi un ecou venit de cine ştie unde.
Şi din afundul acestei ape tulburi, nemaiavând energia să ies, caut să-mi aduc aminte, să reîntregesc o lume care a dispărut, să reclădesc ici-colo o locuinţă veche, să reînalţ un turn dărâmat, sub care dorm atâtea fiinţe pe care le-am cunoscut. Din casă-n casă umblu, aprind lumini, reîntocmesc gospodării vechi care au fost, îi strâng pe cei plecaţi, refac grădini, răsădesc copaci pe cari i-am ştiut şi nu mai sunt nici ei.”
„Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre”
Nu pierdea din vedere monumentele oraşului închinând câteva pagini statuii lui Cuza Vodă şi a lui Ştefan cel Mare („Reveria unei statui”) şi nu uita nici cuibul copilăriei descris în „Fata din dafin”.
„Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stâlpi albi îi sprijineau bătrâna streșină plină de cuiburi şi perdelele de salcâm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolacul își prindea rădăcinile îndărătnice, rămâneau calde până târziu şi greierii, odată cu luceafărul de seară, îşi începeau eterna lor cântare. Sfios prindea unul să cânte ca încercând un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, şi monotonul refren se prelungea până la ziuă. Stelele, una câte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari până la cele mici, și-apoi în târziu, ca și cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-și însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezişul cerului…”
Grădina fermecată cu flori de toate culorile, pe care le prezenta într-o suită de versuri nostalgice ce i-au dat numele de „poetul florilor” `i lumina de asemeni ceasurile depărtării.
„De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde o viaţă dulce şi florile-mi dezmiardă ochii
O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul să îmbrace mai frumoase rochii. („Florile”)
„Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer, danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.” („Balul pomilor”)
Aşa cum avea să facă şi Ionel Teodoreanu peste vreo 27 de ani ani, evocând Casa Bunicilor din Zlataust (1938), Dimitrie Anghel descria cu duioşie trăirile Casei Bunicilor din strada Sfânta Vineri. Fiind o amintire a Iaşului romantic, despre care se ştie atât de puţin, data viitoare ne vom opri pe trotuarul din faţa blocului cu arcadă din strada de astăzi Anastasie Panu şi vom căuta paşii „poetului florilor.”
Ion Mitican
Stiri similare
Loading ...