Primarul care a dărâmat Primăria pentru a clădi un Teatru

Publicat de Curierul de Iasi la data de 17/09/2010

Între cei vreo 60 de fericiţi care au avut onoarea ocupării celui mai important jilţ al Primăriei ieşene, o figură deosebită a fost juristul Vasile Pogor (1834-1906), trecător de vreo trei ori prin spetezele sale. Prima oară s-a întâmplat între februarie 1880 şi aprilie 1881. Finanţele târgului aflându-se în mare nevoie, la stăruinţa sa, Parlamentul vota o lege (aprilie 1880), prin care se atribuiau Comunei vreo 9 moşii ale statului (Aroneanu, Copou, Cârlig, Moara Dancului, Cetăţuia, Şapte oameni, Tomeşti, Hlincea, imaşul Iaşilor), 85 de imobile şi 13 vii, (din preajma oraşului şi de la Cotnari.

Magistrat, prefect în 1866, membru al Curţii de Apel şi chiar preşedinte, fost deputat şi vicepreşedinte al Camerei, consilier local, cunoştea adânc viaţa oraşului, de care se ocupa cu pasiune. Consiliile comunale fiind în permanentă primenire, la împlinirea anului, Vasile Pogor lăsa râvnitul scaun amicului Nicolae Gane. Îl urma Dimitrie Gusti (care mai căpăta de la Parlament încă vreo şase moşii, inclusiv Buciumul şi Socola), apoi Leon Negruzzi şi iar Neculai Gane până în iulie 1888, când Vasile Pogor era reales, reconfirmat la alegerile din noiembrie 1890 şi lăsat în râvnitul scaun până în martie 1891.

Multă atenţie pentru şcoli şi copiii nevoiaşi

Intelectual de mare clasă, cu studii juridice la Paris, susţinător al ideilor progresiste, era călăuzit de credinţa că şcoala, cultura şi educaţia reprezentau sursa bogăţiei unei ţării. De aceea, pe lângă activitatea de administrare a oraşului se ocupa de activitatea şcolilor (10 primare de băieţi şi 9 de fete), găsindu-le localuri pentru funcţionare (majoritatea stând cu chirie), asigurându-le lemne pentru încălzire şi organizând ajutorarea copiilor nevoiaşi (cu straie, încălţăminte, cărţi şi rechizite) ca nu cumva „din cauza sărăciei părinţilor, aceşti copii să rămână fără învăţătură.” Asta sublinia în Raportul de activitate pe anul 1890/1891 şi nota pentru viitorime: ”aceasta este o datorie pe care fiecare consiliu şi fiecare administraţie trebuie s-o îndeplinească cu plăcere.”

Pentru ajutorarea şi hrănirea acestor copii, cerea conducerii şcolilor să-i depisteze şi să organizeze mici ospeţii (cantine), îndemnând familiile înstărite, să le susţină (sponsorizeze) şi chiar să-i cheme pe acei loviţi de soartă la mesele lor bogate, măcar duminica. Totodată, cerea restaurantelor să introducă meniuri fixe, populare, ieftine, edilitatea suportând mesele unor elevi şi studenţi merituoşi, dar săraci. Idee ce avea să se aplice în multe restaurante până la ultimul război.

Socotind că bunăstarea oraşului depinde de activitatea economică, s-a preocupat de înfiinţarea şi dezvoltarea atelierelor productive, printre altele susţinând Şcoala Comunală de Meserii, despre care, `n Raportul de activitate pe anul 1891, scria: „Fiindcă am crezut de cuviinţă că în ţara noastră unde industria este foarte înapoiată trebuie numaidecât încurajaţi şi îmbrăţoşaţi tinerii care voiesc a se da meseriilor.” Dorind şi activităţi noi, pe lângă acele clasice de fierărie, croitorie, lemnărie, stolerie, ciubotărie, pictură, sculptură, ajuta înfiinţarea şi a uneia de „Alămuri şi Instrumente muzicale”, cu un maistru (Ioan Şoimaru) trimis pe contul Primăriei la Verona, în Italia, pentru specializare. Cerinţa de asemenea instrumente, aduse din import, fiind mare, în mai toate marile şcoli şi în comune existând fanfare, pe lângă acele militare, „Alămăria” de la Iaşi, înzestrată cu scule de la Graslitz, se situa `n fruntea atelierelor încât Raportul primarului Pogor, din anul 1891, avea să noteze: „Astăzi atelierul este `n stare de a fabrica instrumente de muzică care îşi vor găsi un debuşeu avantajos printre muzicile militare din ţara noastră. Este `n stare de a fabrica tot soiul de instrumente muzicale”.

Peste trei ani presupunerea se adeverea, şcoala devenind un important centru de producţie a instrumentelor muzicale: „Atelierul de alămărie care lucrează pentru mai toate regimentele din ţară n-a putut satisface nici a patra parte din comenzile trimise” (Raport pe anul 1894). Activitate ce ar avea, probabil, succes şi `n zilele noastre, ajutând organizarea formaţiilor muzicale şcolare şi săteşti, ca în Ardeal.

Majoritatea şcolilor fiind lipsite de localuri proprii, Vasile Pogor punea pe tapet, la minister, problema construirii lor, dorinţă ce avea să se împlinească în anii următori.

Isprava lui Pogor

Cu aceeaşi grijă se ocupa de biserici (28 comunale dintre care 21 subvenţionate), ajutându-le la reparaţii şi la încălzire, iarna.

Cele vreo 763 fântâni ale oraşului având în majoritate apă sălcie şi infectată de latrinele şi grajdurile existente în mai toate ogrăzile, salvarea reprezentând-o cişmelele publice, vreo 56, cu apă adusă prin ţevi din ceramică de la mare distanţă, în timpul primariatului său, a sporit numărul cişmelelor la 71. Totodată, se organiza repararea instalaţiilor şi se lua legătura cu faimosul hidrolog Lindley pentru a întreprinde studiile ce se încheiau, mai târziu, cu propunerea făcută primarului N. Gane de a se aduce apa de la Timişeşti.

Înainte de a părăsi postul, primarul Vasile Pogor şi consiliul său puneau la cale o ispravă de pomină, ce avea să rămână în istorie. „Plini de elan şi fără remuşcări”, cum scria un gazetar, hotărau nici mai mult nici mai puţin decât dărâmarea Primăriei şi cedarea locului ei şi al pieţei din faţa sa pentru construirea unui teatru în centrul târgului. Era dorit şi promis de vreo 30 de ani, dar fără şanse de realizare din lipsa fondurilor şi a terenului. La coasta Primăriei (aflată pe atunci în vechiul local din dosul statuii cronicarului Miron Costin, prezentat în ziarul precedent), existase Teatrul de Varietăţi, amenajat prin 1832 într-o casă boierească, şi înlocuit prin 1846 de Teatrul Naţional construit la Copou din voinţa domnitorului Mihail Sturza. Acesta, arzând în noaptea de 17/18 februarie 1888, oraşul rămăsese fără locaşul artelor, lumea îi ducea dorul, iar trupa dramatică juca pe scene provizorii.

Terenul fostului Teatru de Varietăţi, demolat, se destinase de mult timp noului locaş, mult visat, dar nu era suficient pentru zidirea preconizată, aşa că prin gestul eroic al consiliului comunal şi al primarului acesta se putea extinde, mai adăugându-se ceva loc şi din cimitirul bisericii Dancu, aflată în preajma străzii de astăzi Dancu. Problema se mai discutase dar nu îndrăznise nimeni s-o pună în aplicare.

Cum a cumpărat Palatul Roznovanu fără un franc

Ca Primăria să nu rămână pe drumuri şi rivalii politici să nu-l pună pe jar pentru aşa o ispravă, Pogor îi găsea şi un nou sediu: elegantul palat Roznovanu din strada Ştefan cel Mare. Stăpânul, Neculai Roznovanu, jurist fără procese şi mereu în criză financiară, îl ipotecase la Societatea Creditul Urban pentru 200.000 de lei şi-l oferea, mai dorind peste datorie încă vreo 100.000. Tranzacţia se trata repede şi degrabă, Consiliul comunal o aproba în şedinţa din 9 ianuarie 1891, dându-i mandat primarului s-o încheie. Cum nu existau, în buget, fonduri pentru asemenea cumpărătură, vânzătorul era îndemnat să mai împrumute de la Creditul Urban 120.000 de lei, din care să-şi oprească 100.000, iar 20.000 să-i dea edilităţii pentru repararea clădirii, întreaga datorie trecând-o apoi pe seama Primăriei, s-o plătească sub formă de anuitate când da Dumnezeu.

Aşa cum se întâmplă adesea în viaţa politică, Pogor nu mai apuca să definitiveze teribila afacere, prin care rostuise teren teatrului, iar Primăriei cel mai frumos palat al vremii, fără nici un franc. Vechiul consiliu fiind dizolvat, la 26 Martie 1891, se numea o Comisie Interimară şi-l urma la domnie, din iunie 1891, locotenent-colonelul Constantin Langa. Aşa că vânzarea se perfecta de urmaş (prin septembrie 1891) după aprobarea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (iunie-iulie), mutarea Primăriei în noul local săvârşindu-se la Sfântul Dumitru (26 octombrie 1891).

Peste câteva luni dizolvându-se Consiliul lui Langa, la 16 Ianuar 1892, Guvernul numea o Comisie Interimară, care alegea preşedinte pe Vasile Pogor, confirmat la alegerile din 30 Mai 1892 şi uns primar a treia oară. Rămânând în scaun până la 11 noiembrie 1894, avea timp să se ocupe de construirea mult doritului teatru, angajând arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer pentru întocmirea planurilor, rostuind fondurile necesare şi săvârşind demolarea vechii Primării, pentru eliberarea terenului (1893).

Dorind un Iaşi frumos, se ocupa de repararea clădirilor şi străzilor, le împodobea cu plantaţii de tei şi alţi arbori, construia un pavilion pentru muzică în grădina Copou şi-l preocupa „eclerajul oraşului”, punând `n ordine cele vreo 2317 fanare înşirate pe străzile târgului, pe unde primarul făcea noaptea lungi plimbări de inspecţie, spre groaza slujbaşilor Primăriei ce-i scoseseră buhul că-i „lunatic”, nu numai „spirit voltairian”, cum îl ştiau amicii junimişti.

Împreună cu Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Petre. P. Carp înfiinţaseră societatea literară „Junimea” (1864), dându-i adăpost acasă la el, pe strada Coroi (azi V.Pogor), unde poftea autorii să-şi citească operele. Întâlnirile erau vesele, încurajatoare, animate cu cafele, cozonac, „păhărele” şi ”minciunele” şi glumele participanţilor. Deviza era „Entre quit veut, reste qui peut”.

Activitatea celui de al treilea primariat al lui Vasile Pogor fiind nu numai rodnică, dar şi plină de legende, ne propunem să-l mai întâlnim.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*