Primăria Ieşilor pe firul istoriei

Publicat de Curierul de Iasi la data de 09/09/2010

Mulţi dintre trecătorii Bulevardului Ştefan cel Mare – sâmbăta şi duminica transformat în pietonal – îşi opresc privirile pe frumosul palat în care funcţionează Primăria, îi admiră alura elegantă, în stil neoclasic, privesc grădina cochetă cu flori mereu preschimbate şi încearcă să-i descifreze trecutul citind inscripţia ce-i marchează existenţa. Fiindcă aceasta conţine doar câteva informaţii şi puţini ştiu povestea celei mai de seamă instituţii ieşene, ne propunem s-o amintim, făcând o largă incursiune în timp.

Era prin anul 1864. Cele două principate surori, Moldova şi Muntenia, se uniseră în ianuarie 1859, alegând domnitor pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, sub oblăduirea căruia începeau radicale schimbări. Înconjurat de oameni politici cu mare simţământ patriotic, reuşeau să organizeze Universitatea la Iaşi şi apoi la Bucureşti, Şcoala de Arte Frumoase, Pinacoteca, Direcţia Poştelor, Oficiul Statistic, Curtea de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Conturi pentru controlul folosirii banilor publici, Bibliotecile Centrale din Bucureşti şi Iaşi, ridicarea satelor şi împroprietărirea ţăranilor, întărirea bisericii naţionale şi secularizarea averilor mănăstireşti ce îmbogăţeau lavrele străine, modernizarea şoselelor cu poduri metalice, demararea construirii căilor ferate… Elaborau, de asemeni, Legea presei, Legea interzicerii cumulului de funcţii publice, Legea organizării judecătoreşti, Legea de înfiinţare a Consiliilor judeţene, Legea Comunală (ambele de inspiraţie franceză) şi altele…

Legea Comunală a lui Cuza

Dintre acestea, Legea Comunală, promulgată de domnitor la 31 martie 1864 după aprobarea de Adunarea Generală (Parlamentul), la 9 martie 1864, avea menirea să dea organizarea modernă aşezărilor, comunelor urbane şi rurale. Până atunci conducerea oraşelor o asigura Eforia, introdusă prin Regulamentul Organic, la 1 ianuarie 1832, şi numită, din ianuarie 1851, Sfat Orăşănesc, prin „anaforaua” (proclamaţia) domnitorului Grigore Ghica.

Capitolul II cu titlul „Datoriile Comunelor”, din legea lui Cuza prevedea obligaţia: „Fiecare comună este datoare a avea o casă a comunei numită Primărie.” Rând pe rând articolele arătau modul de formare şi sarcinile comunei, compunerea administraţiei locale, alegerea consiliilor comunale şi atribuţiile lor cât şi ale primarului şi ale ajutoarelor. Pentru a se evita amestecul în treburile Consiliului, articolul 2 din Capitolul I hotăra: ”Comuna îngrijeşte singură de interesele sale şi se administrează de sine in marginea legilor. Ea formează o persoană juridică.”

Comuna era reprezentată prin Consiliul comunal, precizându-se că „Administrarea trebilor fiecărei comune este încredinţată unei persoane ce poartă numele primar”. Formulare întărită şi de prevederea:„Fiecare comună urbană sau rurala are in capul ei un magistrat denumit primarul comunei.” Ca semn distinctiv acesta avea o eşarf\ cu ”culorile naţionale purtată la cingătoare.”

Arătând modul de desfăşurarea al şedinţelor Consiliului comunal, legea stabilea că votul se făcea la vedere, primarul vota la urmă, el deţinând conducerea sau „poliţia adunării”. Şedinţele erau publice.
În grija instituţiei intrau nevoile obşteşti, iluminatul, drumurile, şcolile, spitalele, bisericile, neputincioşii, copiii găsiţi şi altele.

Cum era numit primarul

Lipsite de local, Eforia orăşenească, împreună cu Agia (Poliţia) şi Sfatul Doctorilor, se adăpostiseră cu chirie în câteva locuri, la urmă instalându-se în casa cu etaj a vornicesei Smaranda Bogdan, cumpărată de la logofeteasa Măria Balş (în 1851) şi aflată cam în spatele statuii cronicarului Miron Costin, de astăzi.

Datorită Agiei, cu care Eforia conlocuia, uliţa lor, numită Nemţească Mare, era poreclită Uliţa Poliţiei. Prin anul 1853, imobilul Bogdăniţei se numea „Casele Eforiei, în care au fost Poliţia” (Uliţele casele şi dughenile capitalei Iaşi – 1853).
Apărând Primăria şi dispărând Eforia, fostul ei sediu se ocupa de noua administraţie, cu atribuţii mai largi, uliţa rebotezându-se Strada Primăriei, apoi Gh. Mârzescu, Dobrogeanu Gherea (după ultimul război), Gh.I.Brătianu (după 1990) şi acum I.C. Brătianu. Devenind clădirea cea mai importantă a oraşului târgoveţii îi spuneau mândri:„Hotel de Ville”(primărie pe franţuzeşte).

Stabilindu-se şi numărul membrilor Consiliului comunal:17 în oraşele cu peste 50.000 locuitori, la 26 iulie 1864, alegătorii Iaşilor `şi alegeau primul Consiliu comunal, format din mari personalităţi ale vremii.

Fiind prevăzut prin lege că primarul se numea de către domnitor, dintre primii trei consilieri cu cele mai multe voturi, la 15 august 1864, Alexandru Ioan Cuza şi ministrul de interne Mihail Cogălniceanu semnau decretul pentru Dimitrie Gusti, profesor de filozofie la Academia Mihăileană, poet şi entuziast patriot, care avea să-şi închine tot timpul pentru ridicarea oraşului.

Piata Primariei era sufletul orasului

Primăria fiind cea mai importantă instituţie a timpului, în localul ei erau primiţi miniştrii şi trimişii guvernamentali, prin aprilie 1865 vizitându-l domnitorul Alexandru Ioan Cuza (întristat de nevoia în care se afla fosta capitală a Moldovei, după Unirea entuziastă din 1859) şi de mai multe ori domnitorul Carol I, oaspete al oraşului.

Piaţa din faţa Primăriei devenise locul principal de adunare al târgului, al manifestaţiilor politice cât şi al mezaturilor (licitaţiilor), cu sute de privitori, la care un telal (crainic) arăta obiectul scos la vânzare, spunea preţul şi anunţa ofertele, urmând apoi un adevărat spectacol cu chicoteli pe seama stăpânului lucrurilor, atunci când acestea aparţineau celor din lumea simandicoşilor.

Aici poposeau chiar şi cotigarele cu lemne ne vândute la piaţă, stăpânii lor aşteptând să fie cumpărate de Primărie pentru şcoli şi instituţiile comunale sau pentru a fi dăruite sărăcimii.

La capătul pieţei, mai către strada Cuza Vodă (numită pe atunci Uliţa Goliei) era şi staniştea buchiniştilor, locul unde se adunau anticari ambulanţi, care cutreierau, dimineaţa, străzile şi şcolile cu mica lor avere de tipărituri vechi într-un dulăpior purtat pe spate şi se retrăgeau aici după prânz, aşteptând muşteriii.

Potrivit lui Rudolf Suţu, cronicarul laşului de odinioară, „în această piaţă dispărută mai erau şi alţi negustori, precum acei de mobilă veche, care îşi făceau comerţul în plină stradă” (Despre librarii şi librăriile vechi din Iaşi).

Ridicându-se apoi în piaţă statuia lui Miron Costin ( în 1888- aproape de fosta sa locuinţa), buchiniştii s-au risipit sau şi-au mutat dulapurile la capătul Uliţei Golia (prin faţa clădirii Stării Civile de astăzi). Astfel dispărea bogatul spaţiu cultural, mult vizitat de Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Gusti şi fraţii Costache şi Alecu Sturza (ctitorii marilor biblioteci de la Şcheia şi Miclăuşeni), cât şi de poetul Mihai Eminescu ( 1874 – 1877), pasionat căutător al vechilor înscrisuri.

Tot în Piaţa Primăriei se strângeau târgoveţii pentru a sărbători diferite evenimente şi aniversări. Astfel, în seara zilei de 2 ianuarie (st.v.) 1878, aici se organiza un mare praznic pentru cinstirea ostaşilor Regimentului 13 Dorobanţi, întors de la Plevna, victorios, dar „mai mult decât înjumătăţit.

O activitate politica vie

Pe lângă activităţile administrative, localul Primăriei cu parter şi un etaj adăpostea şi întrunirile politice ale partidelor. Adesea onorabilii alegători ai unui partid, adunaţi în sala de la etaj a Consiliului ca să-şi propună candidaţii, pe listele electorale, se înfruntau cu cei din partidul advers.

După anul 1866 începând o activitate politică vie, corifeii partidelor aduceau în sprijin cetăţenii de rând, chemându-i la întruniri publice. Aşa cum scria George Panu în Amintiri de la Junimea, la Iaşi se statornicise un obicei „foarte nostim”, de mare caracter democratic şi unic. Ambele mari partide, Liberal şi Conservator, cât şi Fracţiunea Liberă şi Independentă (naţionalistă, liberală şi susţinătoare a unui domn pământean în locul aceluia străin), îşi ţineau întrunirile laolaltă, în Sala de Consilii a Primăriei, de faţă cu cetăţeni simpli.

Activi, „oratorii se succedau la tribune, întocmai ca la Camere, «unul pentru, altul contra»; discuţiile erau vii, dar foarte interesante. Publicul îşi manifesta simpatiile pentru un partid sau o persoană, fără să înăduşe glasul adversarului”. Astfel politicienii aflau gândurile populaţiei, simplu şi rapid. Când participanţii erau mulţi, întrunirile se mutau în piaţă, înfruntările dintre adversari şi schimburile de replici pe teme de programe şi propuneri, fiind adesea acide şi gustate de public cu mare plăcere ori susţinute cu ardoare.

Acest mod de lucru a durat până prin anul 1884, când după modelul statornicit în capitala Bucureştilor, viaţa politică s-a radicalizat şi la Iaşi, politicienii începând a-şi ţine întrunirile prin saloanele unora dintre ei sau prin diferite localuri, separându-se de adversari.

Primăria rămânea în vechiul local modest şi neîncăpător, până pe la Sfântul Dumitru din anul 1891 când se muta în Palatul Roznovanu, cumpărat de primarul Vasile Pogor. Cum s-a ajuns acolo, amintim data viitoare. E altă poveste.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*