Prima Universitate a ţării a avut, la început, 94 de studenţi

Publicat de Curierul de Iasi la data de 23/02/2012

În plimbările noastre prin Bulevardul Independenţei, privirile se opresc, uneori, pe ansamblul de clădiri îmbrăţişate ale Universităţii de Medicină „Grigore T. Popa”. Având o poveste interesantă, ca mai toate zidirile vechiului Iaşi, se cuvine a fi cunoscută de acei care vor să ştie istoria locurilor în care trăiesc şi care urmăresc evocările „Curierului” făcându-şi colecţii documentare.

Primul sediu al Universităţii a fost într-una din clădirile care adăpostesc astăzi  Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”

Pentru început, trebuie amintit faptul că aici s-au inaugurat, în toamna anului 1860, primele instituţii din programul ce îl dedicase Iaşilor domnitorul Unirii şi sfetnicii săi, ca o mică compensare pentru gestul patriotic de a ceda dreptul de capitală Bucureştilor, pentru împlinirea marelui ideal al Unirii Principatelor. În să aibă putere politică, administrativă şi economică, oraşul urma să ia drumul dezvoltării spirituale şi să devină „capitală culturală” a ţării. Pentru asta pledase corifeul Unirii Mihail Kogălniceanu, conştient de căderea materială ce avea să sufere cuibul copilăriei şi al tumultoasei sale vieţuiri.

Astfel, mai întâi, în 30 septembrie 1860, prin hotărâre domnească, se aproba deschiderea, la 1 octombrie, a Şcolii de Muzică şi Declamaţiune, şcoală cu tradiţii din anul 1836 când aga Gheorghe Asachi împreună cu vornicul Ştefan Catargiu şi comisul Vasile Alecsandri puneau bazele unui Conservator Filarmonic-Dramatic, pentru promovarea artei muzicale şi a declamaţiei în „limba patriei”. Bine primit de tinerii iubitori ai artelor, începea funcţionarea la 15 noiembrie 1836 în clădirea ocupată acum de Biblioteca Universităţii de Medicină din strada Vasile Alecsandri, dar, lipsindu-i fondurile, după doi ani de rodnică activitate, cu zeci spectacole muzicale şi teatrale în limba română, cum a fost opera „Norma” de Bellini, tradusă de Gheorghe Asachi, în anul 1838 se desfiinţa. Oraşul rămâne lipsit de asemenea şcoală până în toamna anului 1860 când, la propunerea ministrului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Mihail Kogălniceanu, domnitorul Alecsandru Ioan I aproba reînfiinţarea ei cu secţii de canto, pian, vioară, instrumente de alamă, violoncel, contrabas, declamaţie, balet, mimică. Aveau acces, gratuit, elevii şcolilor, toţi tinerii sau tinerele care ştiau sa scrie, artiştii teatrului şi chiar cetăţenii mai în vârstă (uvrierii) pentru formaţiile de coruri. Lipsindu-i un local, i se dedicau iniţial câteva odăi în spaţiul preconizat pentru Universitate, din care trecea apoi în casa Petrovanu, în mijlocul Uliţei Mari (strada Lăpuşneanu de astăzi), mutându-se apoi în palatul Ghica, vizavi de biserica Banu. Din puţinătatea micului buget se procurau instrumente muzicale şi se angajau profesori virtuoşi al căror nume este înscris în Cartea de Aur a Universităţii de Arte ”George Enescu”, aici învăţând sumedenie de tineri care aveau sa ajungă celebrităţi pe scenele lumii.

”România are alte nevoi la care a sosit timpul să ne gândim!”

Continuând activitatea de promovare a învăţământul la „îndemâna tuturor claselor”, după reglementarea aceluia primar, domnitorul şi sfetnicul său neobosit, Mihail Kogălniceanu, luau în atenţie şi învăţământul superior, cu menirea de a forma profesori şi intelectuali pentru şcolile ţării şi cultura naţională. Astfel la începutul anului 1860, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice în guvernul din Iaşi (unirea cu acel din Bucureşti urmând a se săvârşi abia în 24 ianuarie 1862) înainta domnitorului un raport prin care propunea înfiinţarea în capitala Moldovei a Universităţii, după rigorile acelor europene. Deşi cheltuiala necesară organizării şi întreţinerii instituţiei era foarte mare pentru modestul buget al ţării, existând voci care considerau mai ieftină instruirea universitară în străinătate prin burse (cum se procedase până atunci, tinerii moldoveni beneficiind de 31 de burse iar acei munteni de vreo 51), domnitorul îl aproba.
Propunerea corespundea credinţei sale. În mesajul domnesc din decembrie 1859 arătase că nu se putea ridica ţara numai cu modele străine: ”România are alte nevoi, ce-i sunt specifice şi la care a sosit timpul să ne gândim!” Erau necesare reforme pentru întărirea şi dezvoltarea sa, dar acestea nu se puteau realiza nici de „reprezentanţii moşierimii retrograde, nici de străini, cu vederi rigide, reci şi porniri dictatoriale, ci de oameni luminaţi, cărturari români cu simţ patriotic, legaţi prin toate fibrele de viaţa ţării şi de popor.”

Pentru universitate se cumpără palatul domnesc al lui Moruzi

Fiindcă la Iaşi lipsea o clădire corespunzătoare cerinţelor universitare cât şi pentru Şcoala de Pictură avută în vedere împreună cu Muzeul Tablourilor (Pinacoteca) şi Biblioteca Naţională ce urmau a se deschide în acelaşi timp, ministrul propusese cumpărarea fostului „palat domnesc al lui Moruzi Vodă” din Uliţa de Sus, stăpânit de Rucsanda Rosetti Roznovanu, după decesul soţului, hatmanul Alecu Rosetti Roznovanu, fratele vistierului Nicolae Rosetti Roznovanu. Palatul era evaluat la 20.489 galbeni, dar proprietara îl dădea cu 18.000 de galbeni din care 5.000 dorea să-i primească la început, iar restul în următorii trei ani. Guvernul aprobând, prin jurnalul din 16 august 1860, cumpărătura plus o cheltuială de 3.359 galbeni pentru reparaţiile şi adaptările efectuate de Ministerul Lucrărilor Publice, la 11 septembrie domnitorul promulga executarea.

Clădirea era pe atunci una dintre cele mai frumoase zidiri a oraşului, construită pe la 1760 de Matei Cantacuzino. Cumpărată de hatmanul Costache Ghica, adăpostise pe generalul Potemkin (1789) şi apoi Curtea Domnească a lui Moruzi şi Callimachi Vodă (1796), de la care rămăsese, ca amintire, portalul intrării numit „Uşa Nădejdii” cu stema Moldovei şi zidul înconjurător. Se afla la capătul unei ulicioare care pornea din Uliţa de Sus (bulevardul Independenţei de astăzi), se strecura pe lângă zidul Spitalului Sfântului Spiridon şi avea să ia apoi numele „Strada Universităţii.

Patru facultăţi

Reparată iute şi adaptată noilor cerinţe cu săli de cursuri, cancelarie, aulă şi bibliotecă, ornată cu steagurile Principatelor Unite, într-o frumoasă zi de toamnă bogată, la 26 octombrie/7 noiembrie 1860, aştepta deschiderea. Evenimentul fiind deosebit de important, participau consulii străini, deputaţii şi miniştrii, adunaţi în aula de la parter unde urma să vină şi ctitorul. Potrivit programului acesta sosea la ora 1.00 (13.00) într-un detaşament de lănceri, salutat cu bucurie şi urale de ieşenii ce umpluseră uliţele, ieşindu-i în întâmpinare. După discuţiile cu participanţii din aulă, bucuros de întâlnire, începea festivitatea. Corul seminarului din Socola a cântat un psalm, episcopul Filaret Scriban a făcut sfeştania, ministrul Mihail Kogălniceanu a citit decretul de înfiinţare, prin care Universitatea primea dreptul de autodeterminate ca persoană juridică, profesorii fiind declaraţi înalţi funcţionari ai statui, inamovibili, putând fi revocaţi doar de Consiliul Academic cu aprobarea domnitorului. Se preconiza funcţionarea cu patru facultăţi (drept, filozofie/litere, teologie şi ştiinţe medicale), cu regim gratuit şi predare în limba română.

Înmânând steagul instituţiei profesorului Ion Strat, rectorul, domnitorul i-a spus doar câteva cuvinte ce reprezentau crezul său şi al vremii: ”Să fie acesta simbolul patriotismului, al progresului şi al prudenţei”, de care tânăra Românie avea nevoie, nefiind încă recunoscută de puterea suzerană de la Istanbul (până în decembrie 1861).

Seara, Teatrul Naţional sărbătorea evenimentul cu un grandios spectacol, după care urma un banchet oferit de municipalitate în localul fostei Academii Mihăilene, inaugurată în vara anului 1835 cu aprobarea domnitorului Mihail Sturza, la propunerea sfetnicului său Gheorghe Asachi, alt cărturar destoinic al Moldovei.

„Eşii trebuie să devie centrul mişcării literare şi ştiinţifice”

La noua Universitate se înscriau 94 studenţi, numărul lor variind în anii următori. Odată cu deschiderea Universităţii se săvârşise şi deschiderea Şcolii de Pictură (Arte Frumoase) şi a „Muzeului de tablouri” – viitoarea Pinacotecă -, sub conducerea profesorului Gheorghe Bardasare Panaiteanu. Ocupa câteva odăi la etaj, dar, spaţiul fiind restrâns, în 1879 se muta într-o clădire cumpărată de guvern pe Copou şi de acolo în alte spaţii.

Universitatea, actualul sediu  din Copou. Fotografie din 1912

Apreciind faptul că Universitatea ieşeană era instituţie de seamă a ţării, aici venea în decembrie 1862 şi tânărul profesor Titu Maiorescu (n. 1840), doctor în filozofie cu studii la Berlin şi licenţe în litere şi drept la Paris. Primea conducerea Gimnaziului Central (Colegiului Naţional), iar mai târziu şi a Şcolii Preparandale (Normale) de învăţători existentă în curtea mănăstirii Trei Ierarhi, pe care o reorganiza. Adept al convingerilor lui Kogălniceanu şi Cuza, că Iaşii trebuiau să devină o „cetate culturală” îşi manifesta crezul în revista „Lumina din Moldova” scriind: “Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul administraţiunei, trebuie să devie centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice”.

Împreună cu P.P. Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi alţi tineri, în februarie 1864 puneau bazele societăţii literare „Junimea”, înfiinţând revista „Convorbiri Literare”, o tipografie, o librărie şi un cabinet de lectură în „casele Băncii din strada Golia”, pe colţul străzii Sf. Ilie (Vasile Alecsandri).

Construindu-se pe Copou un local încăpător, inaugurat în octombrie 1897, Universitatea se muta acolo, spaţiul eliberat rămânând facultăţii de Medicină. Fiind neîncăpător, prin 1890 se adăuga clădirea cu intrare de templu, construită după planurile arhitecţilor Ştefan Emilian şi N. Mihăilescu, iar din 1912 începea ridicarea zidirii ce îmbrăţişează vechiul local.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*