Trecând într-o zi pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor, din capătul străzii Lăpuşneanu, am observat un grup de turişti adunaţi în jurul unui tânăr care le prezenta locul. Venind vorba despre clădire şi unul dintre ascultători întrebându-l cine a proiectat-o şi cine a realizat-o, răspunsul a fost vag. La fel s-a întâmplat şi cu Blocul Express si cu Palatul Telefoanelor. Luând act de această întâmplare şi cercetând cuprinsul ghidurilor ieşene, mi-am dat seama că spre deosebire de vechile zidiri al căror istoric este prezentat în felurite monografii şi evocări, cu multe amănunte, clădirile noi în care se adăpostesc instituţii importante ale zilelor noastre sunt mai puţin cunoscute. Bănuind că are şi Casa Studenţilor o poveste, ca mai toate zidirile Iaşilor, am întreprins cercetarea cuvenită.
A apărut pe harta oraşului, între anii 1960-1962, ca instituţie destinată petreceriii timpului liber şi activităţilor culturale ale tinerilor din acele timpuri, de unde numele Casa de Cultură a Tineretului sau Casa Tineretului, devenită apoi Casa de Cultură a Tineretului şi Studenţilor.
Se simţea lipsa unui asemenea zidiri cu o sală încăpătoare pentru spectacole şi încăperi adiacente pentru activităţi culturale, cursuri de limbi străine şi cercuri aplicative, tehnice şi artistice.
Lucrările începeau în primăvara anului 1960 când inginerul Norbert Zilberman, azi aproape octogenar fiind născut în septembrie 1931, angajat al Trustului de Construcţii ieşean, încheind lucrările la blocurile din strada Vasile Alecsandri, primea conducerea şantierului din capătul străzii Conta (la 11 februarie 1960). Urma s-o construiască în spaţiul dintre Procuratură şi fostul Jockey Club, având ca ajutor pe mai vârstnicul tehnician Ioan Alexa (născut la 8 august 1925), care lucrase la şantierul „Alimentare cu Apă din Prut”. La unele lucrări participa şi inginerul Ioan Creţu cu maistrul Ovidiu Smirna.
Lucrările începeau în martie 1960
Planurile clădirii le întocmise cunoscutul arhitect Ilie Costinescu, structura de rezistenţă – lucrare de mare noutate pe atunci – fiind realizată sub conducerea profesorului Anatolie Mihul de la Politehnica ieşeană. Începutul îl consemna gazeta „Flacăra Iaşului”, din 9 martie 1960, anunţând performanţa studenţilor din anul I ai Facultăţii de Constructii, veniţi la muncă patriotică, care reuşiseră să sape 45 de metri cubi, în loc de 25, deşi pământul era îngheţat. Lucrarea rămânea apoi în atenţia gazetarilor ce-i prezentau mersul, uneori mai dificil, din cauza penuriei de ciment şi fier beton, înlocuit şi cu şine ceferiste. Fiindcă în anii aceia se realizau şi alte construcţii (Pasajul superior peste gara Socola, Fabrica de Mobilă, Casa de Cultură a Sindicatelor, Spitalul CFR, Cinematograful Victoria, cât şi diferite blocuri în Piaţa Unirii, Străpungerea străzii Ştefan cel mare, Horia, Arcu, Păcurari, Tudor Vladimirescu), materialele şi mai ales fierului beton erau, adesea, pe sponci.
Pentru a i se mări producţia se pornise o campanie alertă de recuperare a fierului vechi, „pentru oţelăriile Patriei”, amplu prezentată în jurnale, şi căreia i-au căzut jertfă multe lucrări metalice artistice precum stâlpii instalaţiilor electrice, turnaţi la Şcoala de Arte şi Meserii, ori grilajele vechilor palate (bunăoară de la Palatul Copiilor şi Roznovanu) şi chiar de la Teatrul Naţional, trimise la topit.
Locul pe care se ridica noua zidire fusese, odinioară, al cimitirului şi Bisericii Sfântul Neculai cel Sărac zidită prin 1672 – poreclită astfel spre a se deosebi de Biserica de lângă Curtea Domnească, numită Sfântul Neculai cel Bogat, fiindcă avea enoriaşi înstăriţii. Nevoiaşă, ajunsese pe la 1914 o ruină încât Mitropolia aproba demolarea cu speranţa că se va reface (speranţă neîmplinită din lipsa fondurilor), cimitirul părăginit ocupându-se, pe parcurs, de felurite acareturi, care au potopit vechile morminte.
Un mormânt de pe vremea lui Nicoară Potcoavă
Potrivit amintirilor şefului de şantier, în timpul lucrărilor se descoperea un mormânt cu lespezi de piatră în care se găsea un crucifix şi resturi de îmbrăcăminte ce se pulverizau în contact cu aerul. Cercetându-l, profesorul Gheorghe Ungureanu, directorul Arhivelor de Stat, a presupus că ar fi provenit din vremea lui Ioan Nicoară-Potcoavă, domnitor al Moldovei puţin timp. Se socotea fratele, după mamă, al domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz (Cumplit), trădat de marii boieri şi ucis la Roşcani lângă Cahlul, în timpul bătăliei cu trupele otomane, tătăreşti şi munteneşti trimise să-l pedepsească fiindcă refuzase mărirea tributului şi să-l înlocuiască la domnie cu Petru Şchiopu.
După mai multe lupte, predându-se pentru a cruţa viaţa ostaşilor săi, a fost înjunghiat şi legat de cozile unor cămile care l-au sfârtecat (11 iunie 1574).
Peste vreo trei ani, Ioan Nicoară, „bărbat cu forţă herculiană ce putea rupe o potcoavă cu mâinile libere, de unde numele Nicoară Potcoavă” sau Ivan Pidkova, în limba cazacilor zaporojeni între care crescuse şi al căror hatman ajunsese, năvălea în Moldova cu o suită de luptători. Învingând oastea lui Petru Schiopu, la 23 noiembrie 1577 se aşeza pe tronul Curţii Domneşti, împărţea ranguri boierilor credincioşi, decapita pe cei vinovaţi de trădare şi uciderea fratelui, deşerta închisorile şi după altă luptă cu oastea rivalului pe care o învingea (15 decembrie 1577), pe la 28 decembrie se retrăgea de unde venise. Sultanul nu-i dădea firmanul domniei.
Mergând apoi în Polonia era închis, judecat şi decapitat la Liov (16 iunie 1578) pentru acţiunea împotriva Înaltei Porţi cu care riga leahilor era în prieteşug. Mai târziu, polonezii îi ridicau un monument în faţa Arsenalului din Gdansk cu efigia sa la picioarele unui oştean (1605). Fiindcă trăise între cazacii de la Praguri, care l-au ales hatman, ucrainenii îl declarau erou naţional şi-i înălţau un memorial în Livov. Scriitorul Taras Şevcenko îi dedica poemul Ivan Pidkova, iar Mihail Sadoveanu îl imortaliza în tulburătorul roman „Nicoară Potcoavă”. Autorul descria viaţa eroului, zilele domniei din Iaşi cât şi tragedia pierderii fratelui mai mic Lixandru (Alexandru) şi a marelui armaş Petrea îngropaţi din porunca domnitorului „în afara târgului, sub dealul Copouului, la bisericuţa din lemn a Sfântului Neculai cel Sărac, la stejarul vechi în dreptul altarului, în apropierea oamenilor sărmani pentru care şi-au pus viaţa”. Datorită sărăciei provocată de dăjdile puse de Petru Schiopu, pentru a plăti tributul, Nicoară Potcoavă fusese primit cu interes de cei mulţi şi nevoiaşi.
Descoperirea din anii 60” însufleţea astfel o duioasă legendă, povestită cu har de cei bătrâni şi amintită de un profesor celor de faţă.
La 1 martie 1962 „Universitatea timpului liber” era gata
Efectuând săpături cu colegii, studenţi, profesorul Paul Zamfir, directorul Clubului CFR, îşi aminteşte că la mormântul cu relicve asemănătoare unor odăjdii a venit şi Miliţia, să cerceteze cazul.
Clădirea aflată în lucru, având o sală largă pentru spectacole cu înălţime de 11 metri şi deschidere de 21 metri, i s-a prevăzut un plafon de mare rezistenţă seismică realizat cu grinzi speciale din beton armat precomprimat. Era o premieră, în ţară, grinzile turnându-se pe platforma Facultăţii de Construcţii şi filiala INCERC, de unde se cărau noaptea, cu mari dificultăţi, pe două sănii trase de un tractor Kirov, de-a lungul străzilor Copou şi Conta (numită pe atunci Engels), udându-se în prealabil traseul, pentru uşoară alunecare. Aşa cum scrie în articolul „Grinzi din beton armat precomprimat cu profil periodic folosite la construcţia Casei Tineretului din Iaşi”, apărut în „Revista Construcţiilor şi Materialelor de Construcţii”, numărul 2 din februarie 1962, „executarea grinzilor, transportul şi montarea lor s-a făcut de şeful şantierului inginerul Norbert Zilberman”.
Vechiul principiu al Societăţii Politehnica – „prin noi înşine” – era atunci pe toate buzele, inginerii români concurând cu brio pe acei de peste graniţe, deşi aveau salarii modice.
La lucrări participau şi mulţi lucrători navetişti din sate, care veneau în fiecare zi parcurgând un drum lung de acasă până la gară (bunăoară Bârzeşti) şi despre care şeful de şantier îşi aminteşte cu duioşie. Adesea apărea în vizită şi Constantin Nistor, preşedintele Sfatului Popular Regional, în planul căruia se afla investiţia, cu suma iniţială de 2,5 milioane, mărită apoi la 3 milioane, datorită lucrărilor suplimentare.
La 1 martie 1962 eleganta zidire, „altar al muzelor Olimpului” sau „Universitatea timpului liber”, cum îi spunea un gazetar romantic, era terminată.
Prezentând-o cititorilor, ziarul „Flacăra Iaşului” din 23 martie arăta că ocupa 2160 mp teren, suprafaţa totală a încăperilor fiind de circa 5000 mp. Se folosise marmură albă de Ruschiţa, roşie de Moneasa şi travertin. Sala de spectacole avea 700 locuri, plafonul acoperit de ondule şi pereţii placaţi cu romburi din placaj curbat asigurând o acustică bună. Părăsind-o cu nostalgie, realizatorii preluau alte lucrări aflate doar pe planşetele proiectanţilor.
La 9 aprilie 1962, Sfatul Popular regional preda clădirea Ministerului Învăţământului, destinându-se şi pentru Casa de Cultură a Studenţilor – înfiinţată din 1957 pe Copou în casele Racoviţă, ocupate acum de Centrul Cultural Francez. Deschiderea se sărbătorea sâmbătă 12 mai 1962, la ora 21, cu o «masă tovărăşească». În seara zilei de 17 mai la ora 19, eleganta sală de spectacole găzduia conferinţa „George Enescu, geniu al muzicii româneşti”.
Peste un an faţada clădirii se împodobea cu altroreliefuri în piatră, realizate de sculptorului Iftimie Bârleanu.
Casa de Cultură a Studenţilor este azi o instituţie de seamă a municipiului cu activităţi multiple, zeci de cercuri şi cluburi, trupe de teatru şi formaţii muzicale, prezente cu succes pe scenele lumii.
Stiri similare
Loading ...