Porţile deschise ale ieşenilor pe care îi chema Constantin sau Elena

Publicat de Curierul de Iasi la data de 20/05/2010

Cronica unui vechi ieşean, de Ion Mitican, este dedicată în această săptămână Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, care se sărbătoresc în fiecare an pe 21 mai.

Atraşi de noutăţi şi de mirajul vremelnicelor schimbări, cum constata şi pe la 1717 cronicarul Ion Neculce, unii au adoptat cu uşurinţă obiceiuri străine, neglijându-le şi uitându-le pe acele strămoşeşti, la fel de frumoase, şi cu rol de seamă în formarea sufletelor crude şi educarea tinerelor generaţii. Astfel s-au pierdut bogatele obiceiuri ale Crăciunului şi Anului Nou, cunoscute şi practicate până nu demult de toţi copiii plaiurilor româneşti şi aproape dispărute din viaţa urbană a zilelor noastre şi tot mai uitate chiar şi în aceea rurală. Era pe vremuri obiceiul sărbătoririi hramului bisericilor în devălmăşie de toţi enoriaşii locaşurilor care, după slujba închinată sfântului zilei, ospătau împreună pentru a se cunoaşte şi înfrăţi, îşi spuneau păsurile şi-şi întindeau mâinile de ajutor, la nevoie. Între aceste sărbători, până la război, mare însemnătate avea hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, care reprezenta şi o populară zi a porţilor deschise, cu tradiţii de sute de ani.

Prăznuirea Sfinţilor Împăraţi care au dat avânt creştinismului îmbrăţişând religia lui Iisus Hristos şi curmând persecuţia credincioşilor săi (în anul 313) avea în Iaşul de odinioară semnificaţii deosebite şi trăiri profunde, din păcate astăzi uitate.

Ca şi în alte zile scrise cu roşu în calendare, sărbătoriţii mergeau la biserică să se roage, să facă parastase şi ictenii la mormintele părinţilor, dar cei mai mulţi participau la priveghiul şi hramul bisericii Sfinţilor Constantin şi Elena din valea Curţii Domneşti. Fiind vreme caldă, însorită, după slujbă Costachii şi Elenele târgului întindeau în fostul cimitir covor de ştergare cu străchini şi talgere pline de pilaf, sarmale, plăcinte şi alte bucate, se pofteau la gustare şi erau fericiţi să dea pomană de sufletul celor plecaţi în veşnicie.

Biserica adăpostind pe la 1884 icoana făcătoare de minuni a Sf. Mina, adusă de la biserica Sfântul Neculai Domnesc (ce se repara), se afla în ochii întregului târg.

După amiaza zilei era închinată patroanelor sau ospeţiilor, sărbătoriţii aşteptând vizitele neamurilor, cunoscuţilor şi chiar ale necunoscuţilor, primiţi cu bucurie.

Ca să nu fie singuri la masa preasfintei sărbători, unii îşi chemau oaspeţii de la biserică sau dintre trecătorii întâlniţi pe străzi, motiv pentru care în ziua aceea oraşul avea mulţime de vizitatori – turişti în zilele noastre – lipsiţi de grija că vor flămânzi.

laşul străbunilor trăia nu numai vremea romantică a serenadelor pe care bărbaţii le făceau cu tarafurile de lăutari pe sub ferestrele iubitelor, cum povesteşte cu şarm Vasile Alecsandri, dar şi al concertelor aniversare. Se practica frumosul obicei ca, în zilele cu patroane, „muzicile” târgului cât şi cele venite din alte părţi, ca şi corurile bătrâneşti, existente prin mai toate cartierele, alături de cele şcolare, să viziteze sărbătoriţii, desfătându-i cu urări şi cântări.

La poartă se aşeza icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Pe străzile cu grădinile înflorite şi înmiresmate de boarea primăverii cu parfum de bujori, crini şi trandafiri, se încrucişau fanfarele cu orchestrele, corurile cu tarafurile ducând bucuria muzicii doritorilor s-asculte un concert în ogradă sau pe cerdac.

În cartierele simandicoase, ca şi în mahalale, răsunau cântările închinate cuconilor Costache şi Elena sau bădiei Costică şi ţaţei Ileana, nume nelipsite odinioară din multe case strămoşeşti.

Tradiţia cerea ca ziua împărătească să găsească porţile şi uşile deschise şi mesele încărcate cu bucate pentru ospeţia celor care aduceau urările de sănătate şi bucurie. Era ziua dedicată sufletului, când străbunii lăsau deoparte treburile şi grijile şi simţeau nevoia să aibă în jur obraze luminoase şi priviri calde, să se ospăteze în comuniune şi să cinstească împreună cu musafirii. Era ziua când oricine putea intra în ograda unui ieşean purtător al numelui cinstit ştiind că va fi întâmpinat cu voioşie şi poftit la masa întinsă în odaia curată, sub un pom umbros ori lângă cerdac. Astfel se legau prietenii, se alungau vrajbele, se stingeau duşmănii, omenia şi buna înţelegere fiind la mare rang şi răutatea alungată.

Ca lumea să ştie casele în care aveau loc patroane, la poartă sau la uşa locuinţei se aşeza icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena împodobită cu un prosop ori cu o coroniţă din frunze de stejar şi flori sau se punea chiar o tăblie cu numele sărbătoriţilor. Acestea ţineau loc de invitaţii şi mare tristeţe era în casa unui moş Costache sau bădie Costică dacă de ziua sa în ogradă nu-i păşeau câţiva oaspeţi sau măcar o „muzică” nu-i cânta pe cerdac.

Sărbătoarea de la Şcoala Normală

O sărbătorire deosebită se petrecea la Şcoala Normală de Conductoare pentru Grădiniţele de Copiii din strada Carp (numită acum Garabet Ibrăileanu), aflată până la război pe locul unde în zilele noastre există o clinică a Spitalului CFR (peste drum de sediul central). Înfiinţată după primul război mondial pentru educarea şi creşterea miilor de copii orfani, şcoala avea hramul Sfinţii Constantin şi Elena şi se instalase în fostele case Ghica unde funcţionase Pensionatul de Domnişoare condus de Emilia Humpel, sora profesorului Titu Maiorescu. Direcţia Şcolii de Conductoare se încredinţase profesoarei Elena Negri, nepoata marelui om politic unionist Costache Negri. Pasionată de profesie, directoarea făcuse din şcoală o instituţie de vază în lumea scolastică românească. Munca, iniţiativa şi spiritul de caritate erau calităţile ce se cereau elevelor. Pe lângă obiectele de cultură generală, învăţau limbi străine, pedagogia şi psihologia copiilor (şcoala îngrijând un leagăn de copii părăsiţi), plus muzica, pianul şi un instrument la alegere – de obicei vioara – , cât şi noţiuni de pictură şi sculptură, agricultură, apicultură şi legumicultură (la ferma scolii), cultura inului şi sericicultura pentru borangicul cu care îşi ţeseau iile vaporoase şi fotele costumelor naţionale. Şi nu în ultimul rând, ţesutul covoarelor. Din aceste motive şcoala ieşeană lăsa în urmă chiar unele dintre şcolile gospodăreşti. Faptul că elevele învăţau şi arta cofetăriei, patiseriei şi simigeriei, aprovizionând şi o unitate din strada Lăpuşneanu, îndemna târgoveţii să nu lipsească de la patronul şcolii.

În ziua respectivă, sumedenie de ieşeni intrau pe poarta şcolii să participe la serbarea elevelor şi să guste bunătăţile bufetului.

Spre seară, corul şi orchestra şcolii, în uniforme naţionale, făceau o plimbare pe Copou, dând scurte concerte la Grădina Publică, în faţa Universităţii, la casa lui Cuza Vodă din strada Lăpuşneanu şi în Piaţa Unirii. Acolo în aceeaşi zi avea loc concertul fanfarelor elevilor, înainte de război mai toate şcolile însemnate asemenea formaţii, obicei păstrat acum în Ardeal şi la Chişinău unde există vreo 14 fanfare.

Seara, în sala de festivităţi a şcolii, se petrecea balul la care participau colegele şi colegii de la Şcoala Normală de Învăţătoare şi Şcoala Normală de învăţători, absolvenţii celor trei instituţii formând familia apostolilor culturii săteşti ce răspândea lumina cărţii şi creştea noile generaţii în cinste şi bunăcuviinţă.

De ziua Sfinţilor Împăraţi majoritatea caselor târgului aveau porţile deschise

Obiceiul sărbătoririi era atât de atrăgător încât de ziua Sfinţilor Împăraţi majoritatea caselor târgului aveau porţile deschise, multe şi cu icoane, deşi locatarii purtau alte nume, motiv ca un călător străin să plece cu ideea că pe mai toţi ieşenii îi cheamă Constantin şi Elena.

Datorită acestor trăiri romantice, sărbătorirea ieşeană a Sfinţilor Împăraţi avea odinioară mare răsunet, oraşul fiind plin de musafiri veniţi anume să participe la hramul bisericilor şi la serbările organizate de edilitate şi şcoli în parcuri şi-n pieţele publice şi să cinstească patroanele localnicilor intrând curioşi în ogrăzile cu icoană la portiţă. Erau primiţi cu bucurie, strângeri de mână, îmbrăţişări şi chiseaua cu tradiţionala dulceaţă de trandafiri pe tabla pentru tratarisire.

Frumoasele tradiţii ale sărbătorii Sfinţilor Constantin şi Elena s-au pierdut în timpul zilelor de durere şi lacrimi ale celor peste patru ani de război, dintre anii 1940-1944, urmaţi de lipsuri, cumplita secetă a anului 1946 şi restricţionarea unor manifestări creştineşti impusă de dregătorii ateişti.

Semnificaţia ei  rămânând, s-ar cuveni ca uitatele obiceiuri strămoşeşti să fie reluate şi marea Sărbătoare s-aducă din nou lumina credinţei, solidaritatea umană şi tihna comuniunii în toate casele, multe întunecate de lipsuri şi răvăşite de discordii, iar muzicile, orchestrele, corurile şi fanfarele – care ar trebui reînfiinţate – să veselească onomasticele şi să se încrucişeze pe străzi cu grupurile de vizitatori curioşi să participe la legendarele trăiri ieşene.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*