Pe vremuri, Lăpuşneanu era strada Muzicii şi a Veseliei

Publicat de Curierul de Iasi la data de 15/12/2014

Lapusneanu libraria romaneasca eliseeLăpuşneanu, celebră zonă de promenadă şi de întâlnire a tinerilor ieşeni, de-a lungul căreia se înşirau vestite cofetării, berării, grădini, găzduia şi magazine muzicale şi locante cu podiumuri pentru spectacole. Iată de ce a mai fost numită şi strada Veseliei sau strada Muzicii.

Mici cabine
La colţ cu strada Conta, a funcţionat, prin anii lui Eminescu, Librăria muzicală Cosma, editoare de partituri şi furnizoare de piane şi felurite instrumente şi obiecte dragi melomanilor. De obicei, cochetele magazine muzicale, mereu preschimbate şi înzestrate cu alte noutăţi ce soseau fulgerând de la Viena, aveau mici cabine pentru ascultarea melodiilor înregistrate pe discuri metalice, pe benzi de hârtie sau plăci de patefon, spre marea satisfacţie a tinerilor iubitori de muzică. Oraşul Viena, legat prin drum de fier cu Iaşii, la 1 iunie 1870, era pe vremuri locul unde mulţi moldoveni îşi făceau târguielile.

Pe note muzicale
Dornici să intre în sfera compozitorilor, talentaţii ieşeni îşi transpuneau trăirile pe note muzicale şi le lansau tot prin magazinele străzii Lăpuşneanu, aşa precum: Lehr, Humpel, pianista Kapucinska Renelt, Eduard Caudella, fraţii Cirillo (Antonio cu tulburătorul vals „Vis şi realitate“ în octombrie 1889), Mezetti şi chiar istoricul A.D. Xenopol autorul unui sonet şi al melodiei „Unde eşti?“ („Evenimentul“, 22 decembrie 1898). Prodigios, Carol Decker, capelmaistrul Muzicii militare de la Regimentul 16 Dorobanţi, şi creatorul a vreo 400 de melodii, era de asemenea prezent aici cu toate că locuia la Botoşani.

Magazinul fraţilor cehi
Clădirea înaltă cu trei nivele (de lângă Biserica Banu), care a dispărut după cutremurul din martie 1977, lăsând locul gol până prin 1988, când s-a construit Blocul Telefoanelor, avea şi ea la parter câteva prăvălii luxoase, printre care Magazinul Conservatorului, condus după primul război de fraţii cehi Iosef şi Mihail Braşcu (Blaiska). Mai spaţios decât alte magazine în el străluceau monumentalele piane cu coadă, uriaşe contrabasuri, violoncele şi alămuri (trompete, flaute, tromboane), gramofoane cu pâlnii uriaşe, teancuri de plăci şi note muzicale, unele din ediţii proprii. În cuprinsul magazinului, prin anii 1926, studenţii lipsiţi de instrumente îşi exersau temele, melomanii încercau noile partituri şi deseori, duminica, muzicienii pasionaţi dădeau aici concerte de cameră cu Iosef Braşcu, virtuos basist şi membru în orchestra maestrului George Enescu.

Pe scaune de acasă
Se deschideau uşile şi ferestrele pentru ca ascultătorii, rânduiţi în stradă, pe scaune de acasă, ca într-o sală de concerte, să le poată auzi. Suitele lui Bach şi Haendel fiind uneori însoţite de acompaniamentul clopotelor din turla Bisericii Banu, sunate de un muzician, concertele aveau un farmec deosebit. Peste drum de biserică funcţionând Conservatorul ieşean, câţiva studenţi pasionaţi şi inventivi atârnaseră în turlă un pâlc de clopote adunate de pe la şcoli, biserici şi din atelierele meşterilor cu asemenea preocupări. Turnarea clopotelor cu anumite sunete era o cerinţă de seamă a meseriei bronzarilor. Alţi studenţi alcătuiau corul bisericii, condus de profesoara Sonia Teodoreanu, mama romancierului Ionel Teodoreanu, şi mult ascultat duminică de ieşeni.

Clipe de mare satisfacţie
Câteodată se adunau atâţia instrumentişti la Braşcu încât orchestra nu mai încăpea în magazin şi ieşea pe trotuar. În duminicile acelea, după-amiaza, strada Lăpuşneanu devenea o uriaşă estradă, pe care răsunau, „Suita apelor“ şi „Foc de artificii“ ale lui Haendel, dar şi creaţiile compozitorilor locali, prezentaţi publicului, urcaţi pe un podium, să-i vadă şi să-i aplaude sutele de plimbăreţi dispuşi să se iniţieze în tainele muzicii. Cu toţii, muzicieni şi ascultători, trăiau clipe de mare satisfacţie cu rezonanţe peste timp şi îndemn compozitorilor să dea la iveală alte melodii pentru tinerii străzii Lăpuşneanu ce începeau a purta o chitară de gât, încântând seara partenerele, cu mici serenade fredonate din mers şi reluate uneori de întreaga coloană, întinsă între Ermacov şi Jockey-Club.

Lecţii gratuite
Doritori de clienţi permanenţi, stăpânii magazinelor muzicale nu se zgârceau să şcolească amatorii organizând lecţii gratuite. Şi nu era fată din convoiul miilor de tineri ieşiţi seara la plimbare pe strada Lăpuşneanu să nu zâmbească când un tânăr chitarist se apropia de ea şi-i şoptea cu acompaniament pe strune: „Unde stai, pe ce străduţă?“, cântecul insinuant al lui Martini şi Iacobescu, sau o invita la una dintre grădinile străzii, să danseze „Valsul Iaşilor“ ori s-asculte „Zâna Iaşilor”. Ce inimă tânără, chiar de gheaţă, nu se topea ori nu intra în rezonanţă şi rezista să nu răspundă tandru duioasei romanţe a lui Eminescu „De ce nu-mi vii“, pusă pe note de ieşeanul-botoşănean Carol Decker, sau melodiei „Sărută-mă“, compusă de celălalt vrăjitor muzical, Eugen Seno.

Cu ferestrele deschise
Mai la vale, la numărul vechi 38 (sau 26 din 1936), într-o clădire (dărâmată de bombe), aflată pe locul ocupat acum de Grădina Corso, funcţiona prin 1942 Conservatorul de Muzică şi Arte Dramatice sau Academia de muzică, mutată din strada Banu. Aici, la 8 iulie 1942 un grup de vreo 23 intelectuali ieşeni constituiau Filarmonica Moldova, îşi făceau un sediu şi dădeau concerte simfonice cu ferestrele deschise pentru spornică audienţă.

Monedă de 10 bani
Muzica fiind pe strada Lăpuşneanu în largul ei, dincolo de cinematograful Trianon (azi Republica), într-o clădire alăturată, funcţiona din 1912 magazinul muzical Weinstein, reprezentantul pentru România al fabricilor de orchestroane şi piane electrice, marca „Patria“, ce se puneau în funcţie cu o monedă de 10 bani şi „înlocuiau orice orchestră sau fanfară“. Elegantele orchestroane şi simfonioane, piane automate şi aristoane răsunau de valsuri, cadriluri şi mazurci, smonind trecătorii să le vadă şi boierii să le cumpere. Unul dintre iubitorii acestor instrumente, Dumitrache Mavrocordat, din strada Săulescu, fusese şi poreclit „Ariston“, fiindcă adusese în Iaşi primul cântător de acest soi.

„Muzica cerului“
Trecând vremea dulapurilor şi cutiilor muzicale, cu corzi şi manivele, ultimele numite patefoane sau chiar minifoane (de buzunar cu diametrul de numai 12 centimetri), la Librăria Viaţa Românească, deschisă pe colţul din Lăpuşneanu al Hotelului Traian, printre teancurile de cărţi şi plăci Columbia, Poliphon, His Master’s Voice, apăreau, prin 1926, nişte cufăraşe cu pastiluţe, sârmuliţe şi lămpi. Se numeau radiofoane, tetradine, supradine, heterodine, (Philips, Standard, Telefunken, Volvo) şi aduceau „muzica cerului“, împrăştiind-o printr-o trompeţică sau talger numit difuzor. Din ele se auzeau, printre pocnituri şi cârâieli, „greierii Europei“: vocile posturilor de radio apropiate, Varşovia, Viena, Moscova şi prindea a zumzăi şi greieraşul românesc: Radio Bucureşti. În următorii ani, strada Lăpuşneanu se umplea de prăştine şi catarge cu lungi sârme între ele numite antene, înălţate în faţa elegantelor magazine muzical – radiofonice ce-şi schimbau numele, locul şi norocul: Radio-electrice, Sportul Modern, Magazinul General, Odeon, Radio pentru Toţi, toate cu difuzoare afară, deasupra uşii, pentru atragerea publicului.

Piane, violine, pianine
Unul din magazinele muzicale a fost în căsoaia lui Ioan Strasshoffer, aflată odinioară cam pe locul blocului înălţat peste drum de Galeriile Anticariatului. Vreme de aproape o sută de ani, sub bolţile tavanelor rotunjite de la parter, ocupate înaintea dărâmării (1988) de o librărie, o unitate CEC şi de un atelier fotografic, au răsunat nenumărate piane, violine, pianine şi tot felul de cutii muzicale, numite aristoane, simfonioane, gramofoane, patefoane şi magnetofoane (ultimele prin anii 1970). (un articol de Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*