Pe urmele lui Ion Mitican – Din scrinul amintirilor. Memento: înfăptuiri, sărbătoriri şi trăiri

Publicat de Curierul de Iasi la data de 13/04/2012

„… dar am avut surpriza, plăcută, să găsesc un şir de evocări emoţionante ale anilor ce au trecut peste străvechiul Iaşi…”(Aurel Leon: Cuvînt de început la volumul Un veac prin gara Iaşi, 1983)

Curierul de Iaşi continuă “Cronica unui vechi ieşean” în memoria lui Ion Mitican prin publicarea unor fragmente din lucrări scrise de acesta de-a lungul timpului şi apărute în diverse volume sub egida Editurii Tehnopress * Accept de publicare obţinut prin bunăvoinţa domnului Ionel Săcăleanu.

Mai întîi primarul Dimitrie Gusti dorea să schimbe faţa oraşului …

Abia aşezată în fosta casă   galbenă şi mucezită a familiei Bogdan, situată lîngă „Piaţa Teatrului vechi” (cam în spatele statuii cronicarului Miron Costin, de astăzi), noua cîrmuire pornea primele iniţiative menite să modernizeze şi să înfrumuseţeze oraşul neschimbat din anii Unirii, cum îl descria Wilhelm Kotzebue. „Iaşul se înfăţişează măreţ din depărtare şi este foarte frumos aşezat.  Oraşul se razimă pe o colină, ridicîndu-se şi pe cîteva înălţimi vecine, ceea ce produce imaginea unui amfiteatru. Pe partea dimpotrivă se întinde pînă    în  şesul Bahluiului. Dincolo se înalţă  dealuri la poalele cărora se înşiră viile una lîngă alta, pe ici pe colo cu Iaşul de odinioară – Palatul Belvedere din Socola copaci umbroşi şi cu căsuţe vesele. Mănăstiri cu turlele văpsite în culori vii se înalţă pe dealurile singuratice de aproape. Ochiul călătorului însă, care pe lîngă efectul general mai caută şi lucruri interesante, izolate, rămîne nemulţumit şi abia se opreşte asupra celor patru turnuri ciudate ale mitropoliei, ce se află în mijlocul tabloului.

Iaşul nu are un caracter unitar pentru toate părţile oraşului; fiecare mahala îşi are caracterul propriu. Din curţile boiereşti care se ascundeau după ziduri mari spre a se feri de atingerea bordeielor de prinprejur, pe vremea cînd bîntuia ciuma în ţară, n-au mai rămas decît cîte una pe ici pe colo; cea mai mare parte din ziduri au trebuit să facă loc clădirilor mari, şi locuinţele săracilor din vecinătate au dispărut. De Orient nu-ţi mai aduce aminte decît steagurile consulilor străini ce se leagănă în vîrful prăjinilor. Pe uliţa mare mai ales se înşiră casele europene unele lîngă altele, şi mai în fiecare îţi atrage privirea cîte-o prăvălie cu comorile sale. Cum te depărtezi de Uliţa Mare bagi însă numaidecît de samă că oraşul, ca şi toată ţara, se află într-o perioadă de tranziţie, de la trîndăvia orientală spre civilizaţie.

Bahluiul, care abia se vede şerpuind vara pe fînaţuri întinse, revarsă adesea primăvara şi toamna din albie şi acopere tot şesul cu apă; umezeala aduce neapărat foarte adese friguri, dar după ce ai clănţănit o vreme din dinţi, boala te lasă. Tifosul şi alte asemenea boli sînt mai rare decît la Viena, la Munich şi chiar decît la Dresda”.

Răspunzînd cerinţelor populaţiei, cel dintîi Consiliu comunal, ales la data de 26 iulie 1864, şi primarul Dimitrie Gusti începeau a face ordine în edilitatea bătrînei lor urbe, punînd la cale dregerea uliţelor şi cişmelelor, cît şi curăţenia aşezării. Întrucît pe la mijlocul Uliţei Mari (botezată, mai tîrziu, Lăpuşneanu), peste drum de medeanul (piaţa) Sfîntului Spiridon – unde-i acum Monumentul Independenţei – se afla locul părăsit, ca un maidan, al cimitirului Bisericii Banu – ocupat astăzi de cinematograful Tineretului şi policlinicile stomatologice -, prin anul 1865 noua administraţie începea prefacerea acestuia într-o grădină.

Rînduindu-l, sădea arbori, croia alei înflorite şi instala la mijloc un chioşc pentru muzică. Spre bucuria tîrgoveţilor, aici se aşeza, duminica, fanfara Primăriei , înseninînd sufletele oamenilor care se delectau mergînd, pînă atunci, tocmai la Grădina Publică din Copou, unde cîntau fanfarele militare. Devenită atracţia tîrgului, noua grădină, numită Grădina Primăriei, ajungea gazda tuturor muzicilor şi chiar trupelor de teatru locale şi străine, fiind mereu înfrumuseţată de arhitectul Mateas Niciman şi, apoi, mărită cu locul fostului han Coroi din Uliţa de Sus, cumpărat de la Gheorghe Coroi (1868). Avea să dispară după anul 1903, cînd partea dinspre strada Lăpuşneanu a fost ocupată de o berărie, transformată în cinematograf (acum Tineretului) , iar restul se dădea Policlinicii Asigurării Meseriaşilor …

Teatrul Naţional din Copou – construit de arhitectul Costinescu şi deschis pe vremea domnitorului Mihail Sturza, duminică, 22 decembrie 1846 -, fiind departe de centru şi cu „sala lipsită de acustică, umedă şi rece” (C. Negruzzi), se dorea construirea altuia, ca Teatru Comunal, pe locul fostului Teatru de Varietăţi, aflat în Uliţa Golia (Cuza Vodă), lîngă Primărie şi Orfanotrofie (Maternitate). În acest scop, prin decretul domnesc din 14 iulie 1861 fusese preluat de la ultimul proprietar – doctorul Peretz -, iar bugetul anului 1867 – de numai vreo 2.226.572 lei – prevedea 200.000 lei pentru edificarea noului Teatru. Un arhitect, Bourelly, însărcinat de ministrul Instrucţiunii şi Cultelor (Dimitrie Gusti), întocmea planurile. Cheltuielile de construire erau însă prea mari pentru posibilităţile comunei.

Dorinţa aceasta – neîmplinită – rămînea mereu în atenţia Primăriei care, în 1869, dărîma vechiul local de lîngă ea. La 15 aprilie 1869, prinţul Carol I, inspectînd Primăria, a cerut să vadă planurile Teatrului propus în Piaţa Ospelului. Cercetîndu-l şi consultîndu-se cu inginerul-arhitect Iulian Zaharievici, conducătorul lucrărilor liniei ferate Paşcani-Iaşi şi al Gării Iaşi, le găsea nesatisfăcătoare. În final, cerea acestuia să colaboreze cu arhitectul comunei pentru a se întocmi planurile „cuvenite”. Vizita apoi Oficiul Stării Civile, biroul primarului şi casieria de la etaj, coborînd apoi la parter pentru a inspecta cazarma pompierilor.

O realizare lăsa şi primarul Teodor Tăutu (1866-1868), pornindu-se înfiinţarea unei grădini publice lîngă biserica Barnovschi unde, mai tîrziu, se instala Şcoala primară Carmen Sylva. Grădina aceasta, devenită şi ea un loc atrăgător pentru trăitorii din partea de jos a tîrgului, se termina abia în primăvara anului 1870, sub noul primariat al lui Dimitrie Gusti.Tot pe atunci se înfiinţa şi muzica Gărzii Civice, cu care mărşăluiau la „icserciţ” – după vorba lui Caragiale – în fiecare duminică, negustorii, calfele şi toată stirpea bărbătească, înrolată în faimoasa instituţie, organizată prin 1869, după legea din 1866 a „guardei orăşeneşti” pentru a păzi liniştea oraşului. Fiind socotită tot creaţia Primăriei şi muzica aceasta se producea tot în Grădina Primăriei, cît şi la Barnovschi.

Ion Mitican

* fragment preluat din cartea “Primăria Municipiului Iaşi. Pagini de istorie, evocari, legende”, scrisă de Ion Mitican şi apărută sub egida Editurii Tehnopress.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*