Pe urmele lui Ion Mitican – Dascălii primelor drumeţii

Publicat de Curierul de Iasi la data de 09/04/2012

CURIERUL de Iaşi prezintă în acest număr amintirile unui fost coleg a lui Ion Mitican. În memoria sa, publicăm frânturi din unul din primele articole ale fostului colaborator al ziarului nostru, dar şi o incursiune în satul natal al lui Ion Mitican, acolo unde s-a născut pasiunea sa pentru drumeţie, turism, iubirea de locuri şi de istoria lor.

În aceste zile când în inima oraşului s-a împlîntat un stilet, nu cred că cei ce iubesc cu adevărat  Iaşul, trecând pe lângă nenumăratele monumente ale urbei, să nu- şi aducă aminte  şi de cel care ni le- a descoperit sufletelor noastre, de Ion Mitican de  care  ne- am despărţit cu mare durere. De alt fel, din mesajele transmise, de gândurile de bun rămas ale cunoscuţilor şi prietenilor rezultă foarte clar că Ion Mitican prin erudiţia lui, prin vorba şi trăirea lui s-a impregnat în toate faptele şi năzbâtiile ştiute sau uitate care, acum, ne întîmpină la tot pasul.

Cei ce l-au condus pe ultimii metri ai drumului său şi au luat cuvântul au evidenţiat valoarea inestimabilă, pentru Iaşi, a lucrărilor lui şi mai ales au accentuat asupra ataşamentului pe care ţi- o dă lectura scrierilor sale şi sufletul său benefic-molipsitor. ” În orice stare ai fi” spunea primul gospodar al Iaşului ” prezenţa lui I. Mitican, vorba şi gesturile sale, întregul elan de viaţă pe care- l împărţea cu dăruire, te metamorfoza şi parcă te încărca cu energie în toată ziua”. Şi adresându- se  numeroasei elite literare prezente, în special tinerilor, noua generaţie, i- a îndemnat: ” Luaţi exemplu de la I.Mitican de dragostea ce a avut- o pentru Iaşi şi străduiţi- vă să- i urmaţi purtarea; faceţi ca Iaşul să trăiască aşa cum ne- a învăţat şi ne- a fost model I. Mitican”.

Având în vedere patrimoniul turistic al Iaşului, îndemnul de mai sus concordă şi cu povaţa lui N. Gane; ” În viaţă, în simţire, în scris, în gând, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce- ai lăsat de la tine, ce- ai jertfit”. Iar ca argumant pentru a urma modelul îl cităm pe prof. univ. Dr. George Pascu: ” Să poarte oare locurile duhul istoriei? Aşa o fi, căci de ce oare, peregrinând, te simţi cuprins de un straniu sentiment în care desluşeşti atât strângerea de inimă ce ţi- o dă amintirea încrâncenărilor cât şi sublimul contactului cu măreţia vremurilor trecute şi a oamenilor care le- au trăit. Iar când locurile mai poartă şi mărturii în lemn sau piatră ale vredniciei omului, sufletul se luminează, gândurile se înalţă, inima se umple de acea bucurie a trăirii. Parcă timpul se roteşte, trecutul îmbinându- se cu prezentul, parcă tu, om de azi, te afli între cei de demult, înţelegând astfel jarul nestins al fiinţei noastre nţionale şi trăincia omului care hălăduieşte pe aceste meleaguri. Căci tu, om de azi, te simţi una cu cel de ieri.” Şi având în vedere că I.Mitican a fost un adept al drumeţiei, a înfiinţat în anul 1966 un Club de Drumeţie în colaborare cu un veteran drumeţ al Iaşului, a învăţat de la acesta că: ” Eu n- aş da Iaşul pentru nimic în lume”. Şi poate l- a influenţat şi acel lucru frumos pe care – l poartă în inima lor oamenii cu credinţă în misiunea pe care o săvârşesc.: “Ştiţi, eu am plecat în excursiile mele aşa cum lucrează un om la o operă de artă, o şlefuieşte cu atenţie, să nu- i scape ceva, să fie cât mai aproape de perfecţiune. Fericirea există în noi şi este cu atât mai mare cu cât poţi s- o împarţi cu alţii, iar ghidul eu îl consider un asemenea împărţitor de bucurii în fiecare din drumurile lui.”. Dar, să- i dăm cuvântul lui I. Mitican să ne povestească despre întâlnirea lui cu primul lui dascăl cu care a făcut prima lui drumeţie, aceea care i- a îndrumat viaţa pe căile pline de roade de care azi noi ne bucurăm:

“M- aţi întrebat  de prima drumeţie ? Mi-o amintesc şi n- am s- o uit niciodată:

…Era într- o după amiază luminoasă de septwmbrie, din anul 1937, când adunaţi de prin toate hudiţile satului nostru Dăneştii Vasluiulu noi vreo treizeci de ţânci, oleacă mai răsăriţi decât băncuţele clasei în care ne împinsese mămuţile şi mamaiele noastre, aşteptam cu spaimă, să vedem cum, ” se ia şcoala de coadă şi se scoate incurile domnul învăţător”. C- aşa ne ameninţaseră toatăvara părinţii noştri, plin de năduf,că numai ştiau cum să ne potolească de la năzbâtiile care eram tot atât de meşteri precum eram de spăşiţi în clasă. Stam înfriguraţi, cu privirile ţintă la uşă, pe unde trebuia să intre domnul nostru, învăţătorul Gheorghe Flondor zis şi Flondorică, ca să-l deosebească oamenii de celălalt fiu al satului, învăţătorul Gheorghe Flondor bătânul sau poate findcă primul ers mmai scurt, bondoc, iute la treabă, la fire şi la mers.

Ne aşteptam să- l vedem intrând în clasă cu o vargă lungă cu care să ne ia la otînjit potrivit cu poznele de acasă, însemnate pe raboj de mamele noastre, dar pe uşă a intrat un om voios şi zâmbitor. După ce ne- a  mai întrebat pe fiecare despre necazurile noastre de care auzise şi el ( porumbei şi sticleţi mâncaţi, de mâţe, nasuri julite în aguzii de lângă primărie) ne- a poftit să ieşim  în ogradă, ca să mergem într- o vizită prin sat, să ne cunoaştem satul. Propunere noastră a prins chiar să ne veselească. Parcă unii dintre noi făcusem altceva până  atunci, decât să ne cunoaştem satul pe care-l colindasem delaolaltă, scotocindu-i grădinile cu harbuji, livezile cu cireşi şi nuci şi cele vii cu poamă razachie sau conderă.

Am primit în rânduri de câte doi, cu domnul în frunte trecând prin sat, pe vale, spre dealul Boseşci, ghiontindu- ne şi bucurându- ne nevoe mare. Ne- am astâmpărat tocmai sus pe zarea dealului, de unde se vedea satul ca în palmă, desenat ca într- opoză din abecedar, iar domnul a început să să ni- l arate, cu voce stinsă:…Şirul de căsuţe a căror acoperişuri abea se zăresc de sub coroanele bătrânilormeri domneşti, peri harbuzeşti şi nuci cu umbra rotată este satul nostru copii. Este înconjuratde dealuri bogate cu păduri, livezi şi vii presărate cu o sumedenie de nuci uriaşi. În ţară şi în lume sunt multe, multe sate şi oraşe mai mari şi poate mai frumoase dar satul nostru, copii, este cel mai scump pentru noi căci aici ne- am născut,, aici au crescut părinţii noştri, aici creşteţi voi, liberi şi strulubatici pe toate aceste meleaguri.Acolo  în faţă se văd grânarele noastre, dealul Brehnacea, dealul Ghergheleulut, Chetrăria şi Boboata cea mănoasă. Pe vale la picioarele noastre se află grădina amintirilor, a oamenilor care au fost,iar acumse odihnesc sub crucile plecate, trudiţi de munca rodniciei pământului, bunicii şi străbunicii satului nostru.

Departe pe dealul acela învăluit în ceaţă se află movila lui Burcel, pe care odată, demult…..

Ooo,cum ne- am potolit şi ne- am schimbat. A încetat zumzetul glasurilor noastre şi înghesuiţi unii în alţii ca să fim cât mai aproape de învăţătorul nostru, urmăream cu emoţiemâna întinsă    întinsă ce ne deschidea drumuri peste  dealurile albăstrui şi îndepărtate.       În gând ne- am jurat să nu lipsim nici unceas de la şcoală să nu pierdem plecările făgăduite în pădurea plină de sălbăticiuni a Bousarului, în pădurea de tei a Fundăturii, din care vara adia spre sat un vânt mângâietor cu miros ameţitor.

În acele momente, cuvintele învăţătorului au sculptat în inima copiilor dragostea pentru satul lor  natal, locul ” cel mai scump pentru noi căci aici ne- am născut, aici au crescut părinţii noştri       ”  adică toată averea şi universul lor.  Cadrul natural în care s- a desfăşurat lecţia  şi unde ei erau actorii principali ” înghesuiţi unii în alţii ca să fim cât mai aproape de învăţătorul nostru” şi viziunea creată prin urmărirea ” cu emoţie  mâna întinsă ce ne deschidea drumuri peste dealurile albăstrui  şi îndepărtate” au născut gândul şi jurământul copiilor de a se alipi locurilor  unde au crescut şi de a cinsti cuvântul şi tot ce au primit de la învăţătorul lor. Aceste trăiri pentru I. Mitican au fost lecţii care l- au modelat şi exteriorizându- se a devenit învăţătorul nostru iubit.Trăim în universul dezvăluit de el. Cuvintele lui, graiul lui aveau o expresivitate activă pentru că plecau din interiorul său, din însuşi fiinţa lui. El nu transmitea nişte informaţii. El le prelucra,le dădea viaţă astfel că tot ce spunea avea trăire şi, ademenitor, te făcea să vezi şi să participi şi tu la eveniment, să intri în scenariul evenimentului. Asta pentru că el trăia din plin informaţiile şi cu suflet curat, cu autenticitatea de a le surprinde în specificulrădăcinii lor, le dădea culoarea şi expresivitatea moldovenească. Asta pentr că el avea o singură conduită; avea o cale largă şi  dreaptă , fără abateri, care îi dădea uşurinşa de a exprima. Avalanşade idei şi imagini din interior, de multe ori, cu greu o putea stăpâni.În spatele acestui caracter naiv, a stat hărnicia şi perseverenţa. A stat perseverenţa  şi hărnicia gospodarului de la ţară aşa cum a văzut- o şi a trăit- o el în copilărie. La baza caracterului lui a stat exemplul răzeşilor şi viaţa şi eroismul străbunilor de la Podul Înalt trecuţi în legendă. A stat şi frumuseţea şi armonia meleagurilor natale  şi a personajelor din universul rural românesc. În ziua de 28 martie clopotele din satul natal anunţau tradiţionala despărţire dar şi mesajul de  BUN RĂMAS al fiului său I..MITICAN. Prin trăirea lui şi scrierile lui putem parafraza opinia lui G. Călinescu despre Nică al lui Ştefan al Petrei: “Ion Mitican  este însuşi norodul moldav.”

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*