Pe urmele lui Ion Mitican – Mari realizări ale Iaşului: Monumentele de suflet ale Iaşului: statuia lui Ştefan şi Catedrala Mitropolitană

Publicat de Curierul de Iasi la data de 14/05/2012

Curierul de Iaşi continuă seria de evocări din istoria Iaşului, adunate şi îngrijite de Ion Mitican. Rubrica „Cronica unui vechi ieşean” va găzdui, în memoria sa fragmente din volumele publicate pe parcursul anilor la Editura Tehnopress. Materialele au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa editorului Ionel Săcăleanu.

Anul 1883 aducea o sărbătoare sorocită de mai multă vreme şi anume dezvelirea statuii domnitorului Ştefan cel Mare – numit adesea Ştefan cel Sfînt ori Ştefan cel Bun – ce se iţea prin borticelele acoperămîntului, în aşteptarea inaugurării – amînată de trei ori – cînd „invenţia” cu arc a inginerului Anton Savul de la Primărie avea să-i arunce pînzele la picioare.

Controverse asupra statuii

Statuia se realizase – prin subscriere naţională – de renumitul sculptor Emmanuel Fremiet, membru al Academiei Franceze de Belle-Arte şi autor al mai multor statui celebre – între care şi Jeanne d’Arc -, la cererea unui comitet alcătuit din V. Alecsandri, I.Negruzzi, N. Gane, Sc.Pastia, Gr.. Sturza şi T.T.Burada (preşedinte). Lucrarea stîrnise multe controverse. Bărbatul din sculptură avea barbă, iar Evangheliarul de la Humor, tocmai descoperit, cît şi alte imagini, îl reprezentau fără această podoabă. Istoricii stabiliseră că marele domnitor fusese „blond”, cu ochii albaştri şi barbă rasă. În final, discuţiile, aprig încinse, s-au încheiat, căci lucrarea era terminată încă din 1882, sculptorul executînd-o după desenul trimis şi închipuit de Gh. Asachi, avînd drept model tablourile de la bisericile Bădeuţi, Bistriţa şi Putna. Se aşeza pe locul cişmelei şi havuzului (bazinului) existente pînă atunci în faţa Palatului Domnesc, mutat în urma hotărîrii Consiliului comunal din 11 iulie 1882.

Uliţa Mare, împodobită de sărbătoare

Peste cîteva luni (la 16/28 noiembrie 1882), statuia se şi montase, aşteptînd, acoperită, festivitatea dezvelirii. Duminică, 5 iunie 1883, în zori de zi, douăzeci şi una de bubuituri răsunau, chemînd populaţia la marea serbare din faţa Vechii Curţi Domneşti. Înaintea prînzului, autorităţile, cu primarul Leon Negruzzi ales, pentru prima oară, de Consiliul comunal (3 februarie 1883) şi mulţimea de oaspeţi porneau de la Primărie spre Mitropolie, unde, la ora 10, se desfăşura un serviciu divin, în prezenţa regelui Carol I, sosit în ziua precedentă. Mergeau apoi la biserica domnească Sf. Neculai, pentru Te Deum-ul după care se săvîrşea dezvelirea. Uliţa Mare, împodobită cu ghirlande de verdeaţă, covoare şi tăbliţe proaspăt vopsite, afişa numele cel nou, Ştefan cel Mare, atribuit la şedinţa istorică a Consiliului comunal din 3 iunie 1883. Aliniate în jurul Palatului, zeci de catarge cu flamuri şi inscripţii lapidare aminteau luptele neînfricatului Ştefan şi jertfele miilor de viteji ai Moldovei, căzuţi cu sabia în mînă, pe altarul de apărare al ţării: „Orbici -1457; Joldeşti – 1457; Cetatea Albă -1465; Chilia – 1465; Baia – 1467; Lipniţi – 1470; Soci – 1474; Racova – 1475; Vadul Jorei -1475; Războieni -1476; Rîmnic -1481; Scheia -1486; Codrii Cosminului -1497″… („CurierulFoaea…”, 5/17iunie]1883).

Cuvântul regelui Carol I

În jurul statuii se ridicaseră mai multe estrade pentru oficialităţi şi delegaţi, avînd la mijloc un cort regal din catifea roşie, cu tronul lui Ştefan cel Mare, de piatră, adus de la Vînători Neamţ. Şcolari, oficiali, invitaţi, poporăni, printre care multe femei purtînd costume strămoşeşti – fote, marame şi ii – trăiau momente tulburătoare privind dezvelirea statuii şi ascultînd cuvintele primarului Leon Negruzzi, ale reprezentanţilor Corpurilor legiuitoare, odele poeţilor şi cîntecele corului condus de Gavriil Musicescu. Luînd cuvîntul, emoţionat, regele Carol I declara: „Încredinţez Iaşilor, Leagănul Unirii, această statuă, împreună cu două tunuri udate cu sîngele preţios al generaţiunei prezente, spre a le păzi ca un sfînt odor, în onoarea neamului Românesc” . Venit anume pentru   festivitate, participa şi Mihai Eminescu, din partea gazetei bucureştene „Timpul”. Seara, în ajun, la Junimea ţinută acasă la Iacob Negruzzi, pe strada Păcurari, citise poezia Doina, primită cu „aplauzele entuziaste ale Societăţii” . În cinstea serbării, la Copou s-a aprins „un soare electric” – o lampă electrică cu arc alimentată dintr-un grup electrogen de 16 C.P.

Restaurarea Catedralei Mitropolitane

Un mare eveniment se petrecea în anul 1887, terminîndu-se restaurarea catedralei Mitropoliei Moldovei. Construcţia începuse în 24 iulie 1833, din iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache, pecetluită prin hrisovul din 8 august 1826 al domnitorului Ioan S. Sturza, conducerea lucrărilor avînd-o „arhitectonul” Iohann Freywald, originar din Viena, ajutat, mai tîrziu, de fiul său Gustav Freywald. Ctitorul, dorind ca biserica, „maica noastră”, să fie impunătoare şi să poată primi cîteva mii de credincioşi, planul se inspira din arhitectura construcţiilor romanice. Atunci cînd catedrala era în întregime zidită şi acoperită, prin 1839, s-a constatat că apăruseră crăpături în pereţi şi, cum spunea mitropolitul Iosif Naniescu, „întîmplîndu-se ca greutatea bolţii să nu fie bine calculată după dimensiunile lărgimii şi lungimii bisericii, constructorii au fost siliţi, cu mare grăbire, să o dea jos” . Cei doi arhitecţi plecaseră încă din 1838. Pentru îndreptarea situaţiei, arhitectul Singurov, propunea ca în locul bolţii de cărămidă, făcută în anul 1837, să se construiască alta de lemn, ce se termina prin 1840. Îngrijorarea provocată de fisurile existente în ziduri ducea însă la întreruperea lucrărilor, mai ales că şi iniţiatorul locaşului, mitropolitul Veniamim Costache, pleca din scaunul mitropolitan (1842). Crăpăturile adîncindu-se, vineri, 23 mai 1857, bolta cea nouă s-a prăbuşit „ şi în a ei cădere au surpat şi dinăuntru coloanele” , provocînd „un fel de cutremur caselor din prejur” („Gazeta Moldovei” , 27 mai 1857). Astfel ruinată, dar cu cele patru turnuri rămase întregi, stătea aproape 30 de ani, pînă în martie 1880 cînd, la insistenţa autorităţilor şi a mitropolitului Iosif Naniescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, B. Boerescu, prezenta Camerelor un proiect de lege pentru restaurarea catedralei ieşene cu „sprijinul financiar al statului” .

Podoabele Catedralei

Odată legea votată, la 7 aprilie 1880, în primăvara următoare (15/27 aprilie 1881) începea restaurarea după planurile arhitectului Al. Orăscu, rectorul Universităţii din Bucureşti, punîndu-se a doua piatră fundamentală. Lucrările se executau sub supravegherea unei comisii prezidată de mitropolitul Iosif Naniescu şi compusă din senatorul N. Drossu, fostul primar Scarlat Pastia, arhitectul dirigent Al. Orăscu, arhitectul Stamatopullo, conducătorul lucrărilor şi casierul T. Protopopescu. Senatorul decedînd, în locul său participa colonelul C. Langa. Pentru picturi era angajat, în aprilie 1885, profesorul Gheorghe M. Tăttărăscu, care avea la activ peste 50 de biserici pictate, lucrările urmînd a fi recepţionate de o comisie formată din profesorii E. Panaiteanu şi C. D. Stahi. Se terminau la începutul lunii iulie 1886. Comandate la Paris, podoabele şi ornamentele (sfeşnice, candelabre) soseau la începutul lunii ianuarie 1887, candelele şi sfintele vase din argint venind de la firma Carpatti din Bucureşti, în capitală fiind sculptată şi catapeteasma. Zece ferestre ca nişte icoane prefirau lumina prin splendidele vitralii aduse de la München prin grija aceluiaşi mitropolit Iosif. Aşa cum dorise ctitorul, catedrala purtînd „pecetea stilului apusean”, se înălţa maiestuoasă, dominînd priveliştea oraşului şi impresionînd plăcut musafirii Iaşilor. Peste ani, profesorul G.M. Cantacuzino avea să-i găsească asemănare cu celebra biserică Trinita del Monte din Roma (Scarlat Porcescu, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, 1977). Ziua de 23 aprilie/4 mai 1887 a marelui mucenic Gheorghe, aleasă pentru sfinţire, devenise o sărbătoare naţională, spre Iaşi îndreptîndu-se regele Carol, înalţi ierarhi, membri ai guvernului, clerici şi poporăni din toată ţara. Oraşul înmiresmat de parfumul pomilor înfloriţi îşi aştepta oaspeţii luminos, dichisit, cu balcoanele împodobite şi străzile ticsite de lume, deşi unii dintre opozanţii politici ai autorităţilor, doreau să micşoreze importanţa evenimentului, iar la sosirea regelui, pe lîngă hotelul Traian, încercaseră un protest antiguvenamental.

Festivitatea se încheia oferindu-se participanţilor o masă la Teatrul Naţional -pentru 200 de persoane – şi alta în Piaţa Primăriei – pentru 400 de persoane.

Comments

comments



Stiri similare

  1. Pe urmele lui Ion Mitican – Mari realizări ale Iaşului: Prima cale ferată construită de români
  2. Pe urmele lui Ion Mitican – Mari realizări ale Iaşului: Primul tren sosea în Gara Iaşi
  3. Pe urmele lui Ion Mitican – Dascălii primelor drumeţii
  4. Pe urmele lui Ion Mitican – Din scrinul amintirilor. Memento: înfăptuiri, sărbătoriri şi trăiri
  5. Iaşul are prioritate! Legătură directă între două mari zone ale Iaşului: Alexandru – Dacia şi Canta – Păcurari


Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!