Pe urmele lui Ion Mitican – Mari realizări ale Iaşului: Istoria construirii Teatrului Naţional (3)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 06/06/2012

Curierul de Iaşi continuă seria de evocări din istoria Iaşului, adunate şi îngrijite de Ion Mitican. Rubrica „Cronica unui vechi ieşean” va găzdui, în memoria sa fragmente din volumele publicate pe parcursul anilor la Editura Tehnopress. Materialele au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa editorului Ionel Săcăleanu.

Construcţia clădirii teatrului începea cu dificultăţi în 1894 . Noul simbol al Iaşului cerea sacrificii – în urma lucrărilor era afectată biserica Dancu din imediata vecinătate şi care va fi ulterior demolată (1903). Evoluţia lucrărilor era urmărită de toţi ieşenii, primirea pictorilor, a costumelor sau a decorurilor fiind evenimente importante. Uzina electrică a Teatrului ilumina feeric atât clădirea cât şi străzile adiacente. Marea inaugurare avea loc pe 1 decembrie într-o adevărată sărbătoare a oraşului

După discuţii îndelungate cu privire la amplasamentul noii clădiri, odată definitivată problema, lucrările Teatrului începeau în forţă, la finele lunii noiembrie 1894 o parte din ziduri fiind şi ridicate.

Discuţiile însă nu se terminau, căci tot pe atunci Consiliul comunal demisiona, fiind ales primar I. Gh. Diamandi. Făcîndu-se săpături pentru Uzina electrică şi depozitul de decoruri şi dezgropîndu-se cîteva zeci de cranii cu alte oseminte (înşirate pe lîngă noile construcţii), prin iulie 1895 se isca o furtună de proteste împotriva profanatorilor de morminte. Toamna urma alta, deoarece, înălţîndu-se şi clădirea Uzinei, biserica Dancu „vechea ctitorie din timpul lui Petru Rareş – zidită la 1541 de spătarul Iurie Dancu “- se pomenea înghesuită de cele două noi zidiri şi vizibil ameninţată cu dărîmarea

Teatrul cerea sacrificii

Ridicarea nivelului solului cu peste 1 m, prin împrăştierea pămîntului rezultat din săpături, o umeziseră, provocîndu-i crăpături periculoase. Drept consecinţă, la 21 ianuarie 1897, Primăria cerea Ministerului Cultelor aprobarea demolării. Se opuneau însă enoriaşii, cît şi Mitropolia, punînd situaţia gravă a bisericii – care rezistase aproximativ 350 de ani – pe seama edililor şi cerînd îndepărtarea relelor

ce-i pricinuiau ruinarea (dosar 271/1897, Arhiva Naţională, Filiala Iaşi). Spălîndu-se pe mîini, noul Consiliu arăta că nu are bani pentru refacere, lăsînd să se înţeleagă că vina o poartă Consiliul vechi condus de Vasile Pogor, căruia gazetele îi imputau amplasarea nepotrivită a clădirii – departe de strada Golia – fiindcă s-ar fi lăsat convins de intervenţiile în capitală, ale Congregaţiei Notre Dame de Sion.

Instalată în casele Balş de pe colţul străzii Golia – parte a Filarmonicii de astăzi – congregaţia catolică n-ar fi fost doritoare să aibă vizavi de aşezămîntul ei religios un teatru zgomotos ce i-ar fi redus vederea şi stînjenit activitatea . Prin amplasamentul ales avea în faţă o piaţă ori o grădină („Ecoul Moldovei” , 15 august 1896).

Demolarea bisericii Dancu se săvîrşea abia în anul 1903, cu multe reţineri, începînd din februarie („Ecoul Moldovei”, 20 februarie 1903), apoi din august („Ecoul Moldovei”, 21 august), terminîndu-se prin octombrie („Ecoul Moldovei” , 20 octombrie 1903). Pe locul ei, în mai 1904, se plantau brazi. Intîmplarea nu se uita însă multă vreme , unii cîrtitori zicînd : ” Păgînii, au dărmat un altar ca să ridice un teatru “.

Lucrîndu-se metodic, construcţia Teatrului avansa, încît prin august 1895, se ghipsa plafonul, se termina montarea scenei cu 7 planuri şi se aşteptau instalaţiile de ventilaţie din Paris.

Sala teatrului în 1901

Pictorii Lenz şi Goltz decorau sala de spectacol

Vestite cu bucurie, tot la finele lunii august, soseau la Primărie schiţele pentru cortină şi plafonul sălii de spectacole, realizate de M. Lenz şi A. Goltz. Planurile lui Lenz erau minuţioase, pe cînd cele făcute de Goltz erau mai sumare.

Trebuind a fi cunoscute de public, se expuneau în vitrina magazinului Ostapovici din Uliţa Mare, la 14 septembrie aflîndu-se şi concluziile Comisiei artistice a Primăriei. Se alesese desenele lui Goltz pentru plafoane şi ale lui M.Lenz pentru cortină, cerîndu-se, totuşi, unele modificări la ambele. Potrivit contractului, în anul următor, la jumătatea lunii februarie 1896, M. Goltz împreună cu arhitectul Fellner soseau pentru lucrare. Astfel, în circa patru săptămîni (9 februarie – 14 martie) se termina pictarea tavanului în condiţii destul de grele, trebuind a se încălzi şi a se lumina (electric) marea sală. O comisie formată din pictorii C. D. Stahi, Em. Panaiteanu Bardasare, arhitectul Vignali şi inginerul A. Savul efectua şi recepţia, găsind lucrarea admirabilă.

Acelaşi artist picta şi cortina de fier pentru izolarea contra incendiilor.

Prin aprilie, primarul N. Gane, reinstalat la cîrma oraşului încă din noiembrie 1895, telegrafia legaţiilor din străinătate să recomande pictori valoroşi pentru decoruri. Venind ofertele, la 3 mai 1896, se lansau şi comenzile. Apărând ofertanţi din Viena, Paris şi Dusseldorf, lucrarea o prelua pictorul Burghardt din capitala Austriei. Implicat în lucrările pregătitoare pentru ca Teatrul Iaşilor să fie „o adevărată operă de artă” , primarul şi comisia de consilieri analizau ofertele de mobilier, alegînd-o pe aceea a casei Finke din Iaşi, costumele stabilite pe epoci urmînd a fi furnizate de vestita casă Reinische Theater Costum din Dusseldorf. În septembrie 1896 şi soseau. Mai înainte, la 18 iulie, veniseră, de la Berlin, candelabrul şi trichelurile.

Vestea cea mare dădea gazeta „ Ecoul Moldovei”, la 26 septembrie 1896, anunţînd primirea cortinei din pînză, pictată cu motive simbolice la centru şi motive naţionale lateral. Se înfăţişa „minunată” , stîrnind admiraţia privitorilor. Pictorul M. Lenz decedase (1896) şi o terminase un elev al său, cu unele diferenţe de stil şi culoare.

Lumina electrică porneşte de la Teatru

Luni, 7 octombrie 1896, făcîndu-se primele probe ale instalaţiei electrice în sala echipată, invitaţii rămîneau fascinaţi. Trăiau o „feerie”. Mai efectuîndu-se două probe, lumea participa ca la un spectacol.

Lucrările de construcţii şi instalaţii fiind considerate terminate către sfîrşitul lunii octombrie 1896, Consiliul comunal numea o comisie pentru luarea în primire a Teatrului de la arhitectul Fellner, prezent la Iaşi. Se propunea şi montarea unor becuri electrice în Piaţa Teatrului, pentru a elimina „orbirea” provocată de întunecimea de afară şi „lu­mina orbitoare” din interior. Consiliul comunal aprobînd cerinţa Societatea Algemeine Elektricitats Gesellschaft (A.E.G) din Berlin, executanta instalaţiilor electrice, încheia un nou contract cu Primăria şi monta 12 lămpi electrice cu arc voltaic în Piaţă – pe lîngă cele aproximativ 1418 lămpi din interior şi marile policandru din plafon . Mai existînd rezervă de putere la Uzina Teatrului, în anul următor se instalau 44 lămpi cu arc şi pe strada Golia (Cuza Vodă), pînă în Piaţa Unirii.

Duminică, 17noiembrie, ar fi urmat deschiderea, dar mai fiind de terminat trotuarele şi treptele, primarul nu a fost de acord, cerînd încheierea tuturor lucrărilor. Edificiul costase 2.013.033 lei, în loc de 1.390.980 lei, cît se apreciase anterior, şi 1.164.519 lei şi 84 bani preţul de contractare.

Încă de la inaugurare, teatrul devenea mândria Iaşului

Inaugurat pe 1 decembrie 1896

După mai multe amînări venea şi ziua de 1 decembrie a inaugurării. La ora 1, uşile se deschideau larg, invitaţii fiind primiţi cu multă solicitudine de ajutorul de primar, Eduard Ghica şi de arhitecţii Fellner şi Helmer, împreună cu arhitectul Koschitz, reprezentantul lor pe lîngă Societatea de Construcţii, realizatoarea lucrării. Cînd ceasul arăta ora 1.30, în sală intra Consiliul comunal, cu primarul Nicolae Gane, urcînd pe scenă.

Luînd cuvîntul, arhitectul Fellner sublinia importanţa Teatrului pentru educaţia popoarelor şi înmîna primarului cheile locaşului. Răspunzînd printr-o scurtă alocuţiune, acesta evoca istoria instituţiei, predînd, la rîndul său, palatul actorilor din Societatea Dramatică ieşeană ce avea între invitaţi pe venerabilul actor Mihai Galino. Totodată, se împărţeau participanţilor foi volante cu oda compusă de Ioan Ianov: La inaugurarea Teatrului Naţional din Iaşi, 1896, decembrie:

„Te salut măreţe templu, tu al muzelor locaş/

Care te înalţi cu fală în bătrînul nostru Iaşi!

În tine luceşte arta ca nestinsul foc vestal

Răspîndind raza culturii către-al lumii ideal.

Tu eşti leagăn de mărire pentru orişice popor,

Care-ndreaptă a lui iubire spre a luminilor izvor.

Numai arta şi ştiinţa sunt puteri de însufleţire

Care-nalţă pe popoare şi le duc la nemurire!

Fericită dar să fie ţara noastră românească,

Unde artele frumoase vor putea să se umbrească!

Şi mărirea strămoşească, printre secoli asfinţită,

Cu ale artelor cununi, va să fie împodobită.

Generaţia prezentă, cu muncă de rod plină,

Va lăsa viitorimii mîndră cale de lumină,

Şi ai culturii muguri fragezi, ce răsar acum şi cresc,

Vor da floarea nemuririi pentru neamul românesc…”

Partea muzicală o susţineau orchestra Teatrului şi fanfara militară. Seara avea loc spectacolul inaugural cu Uvertura Naţională de Flechtenmacher, Muza de la Burdujeni de Costache Negruzzi, Cinel-Cinel de Vasile Alecsandri şi Un poet romantic de Matei Millo.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*