Pe urmele lui Ion Mitican – Mari realizări ale Iaşului: Istoria construirii Teatrului Naţional (2)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 28/05/2012

Curierul de Iaşi continuă seria de evocări din istoria Iaşului, adunate şi îngrijite de Ion Mitican. Rubrica „Cronica unui vechi ieşean” va găzdui, în memoria sa fragmente din volumele publicate pe parcursul anilor la Editura Tehnopress. Materialele au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa editorului Ionel Săcăleanu.

Primăria Iaşi contacta în 1892 pe arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer, recunoscuţi pentru proiectarea a 20 de teatre în Europa. Autorităţile ieşene doreau ca sediul teatrului ieşean să devină un motiv de mândrie al oraşului. Începea însă marea dezbatere a amplasării teatrului. Lucrările efective începeau după doi ani – 1894

La 15 iunie 1892, Consiliul autoriza primarul să trateze cu arhitecţii Fellner şi Helmer din Viena, constructori recunoscuţi a vreo 20 de localuri teatrale în Europa (Viena, Praga, Ausburg, Sofia, Odessa, Pesta, Temeswar, Szegedin, Zurich, Karlsbad). Legătura avea să o stabilească farmacistul Samuel Konya, consilier. La 1 iulie 1892, cei doi arhitecţi erau invitaţi la Iaşi, trimiţîndu-li-se banii de drum (500 florini).

Noul local urma să fie „un templu al artei” , construit după „cele mai noi cerinţe ale arhitecturii, împodobit din belşug cu picturile, decorurile, mobilierul, costumele şi rechizitele necesare” , urmînd să devină „unul din cele mai importante monumente cu care s-ar putea făli orice oraş chiar şi din străinătate” . Costul atingea 2 milioane lei, plătibil din împrumutul făcut de comună, cît şi din venitul moşiilor ce primise comuna după secularizarea lui Cuza şi   vîndute apoi statului.

Jurnalele, şi mai ales „Ecoul Moldovei”, aflat sub conducerea actorului Emanoil Manoliu, membru în Consiliul comunal şi în Comisia artistică, informa publicul despre fiecare pas făcut în direcţia împlinirii mult doritului vis, dar şi despre celelalte lucrări edilitare ce aveau să modernizeze fostul tîrg patriarhal, părăsit după Unire.

Astfel, ziarul din 16 iulie 1892 anunţa venirea arhitectului Fellner pentru a cerceta locul în vederea întocmirii planurilor, conform convenţiunii aprobate de Consiliul comunal la 13 iulie 1892. Ca bază a proiectului, Primăria prezenta un Program cu cerinţele minime ale clădirii.

Se prevedea o sală de spectacole pentru 1000 de persoane, cu parter, loje (aproximativ 26, pe lîngă cele oficiale) şi galerie (plus balcon), cît şi o scenă largă de 18-20 m şi lungă de 12-15 m, cu mare înălţime, pentru ridicarea decorurilor.

Solicitînd şi sprijinul Ministerului Instrucţiunii, Primăria justificase construcţia arătînd că „ Iaşului, în starea de lîncezeală în care se află, nu i se pot da alte compensaţii astăzi decît institutele de cultură cu care se va înzestra şi care vor deveni focare a căror lumină se va răspîndi nu numai asupra părţii de sus a ţării, dar şi asupra provinciilor vecine, în care trăieşte o populaţie întreagă de acelaşi sînge cu noi” .

Una din variantele la care s-a renunţat a fost ca faţada Teatrului să fie la statuia lui Miron Costin

Dezbateri aprinse privind amplasarea

Prin octombrie, planurile soseau şi începeau discuţiile pentru amplasament. Existau două variante: prima aşeza clădirea cu faţa spre strada Căpitanul Păun (azi, Agatha Bârsescu), urmînd ca în faţă să se croiască o stradă sau o piaţă mărginită de strada Primăriei (acum, Gh. Brătianu), dotată cu un ansamblu de edificii moderne, de strada Ştefan cel Mare şi de noul sediu al Primăriei (Casa Roznovanu), propus a deveni Palat Regal după solicitările ministrului Domeniilor.

Amplasamentul alcătuia un ansamblu artistic împreună cu statuia cronicarului Miron Costin, şi Biserica Dancu.

A doua variantă – susţinută de profesorul A.C. Cuza – propunea soluţia aşezării faţadei spre strada Golia (astăzi strada Cuza Vodă). În şedinţa Consiliului comunal din 5 octombrie 1892, cu primarul Vasile Pogor – reales, se opta pentru prima soluţie, foarte costisitoare, deoarece implica exproprierea clădirilor aflate pe vastul teren dintre strada Ştefan cel Mare şi Teatru, motiv pentru care unii consilieri şi gazetele proroceau că locaşul artelor avea să rămînă „o veşnicie” cu intrarea la dosul „grajdurilor palatului Roznovanu”.

Anunţată în ziarele româneşti şi în acele străine încă din 5/17 iunie 1893, licitaţia pentru construcţie se ţinea joi, 3/15 februarie 1894, şi la ea participau mai mulţi antreprenori. Venise şi arhitectul Fellner din Viena. Analizînd ofertele, Consiliul comunal alegea Societatea Română de Construcţii din Bucureşti, reprezentată prin R.E. Grand, cu care primarul semna contractul înregistrat la Tribunal (24 mai 1894).

Cum o anexă de la vechiul local al Primăriei încă nu se demolase, potrivit hotărîrii Consiliului din 5 octombrie 1892, la începutul lunii mai 1894 reprezentantul Societăţii de Construcţie solicita eliberarea terenului şi fixarea definitivă a poziţiei pentru care se mai purtau discuţii.

Pe lîngă cele două variante mai apăruse şi a treia, susţinînd aşezarea faţadei Teatrului spre strada Primăriei, către fostul local al Şcolii Comunale de Meserii, unde se mutase Primăria (din februarie 1894), pentru a elibera sediul său abia amenajat în vederea transformării în Reşedinţă Regală.

Palatul Roznovanu era cedat pentru Reşedinţă Regală

Dorindu-se, încă de la sosirea prinţului Carol (1866), staţionarea la Iaşi – ca în a doua capitală – a familiei regale, măcar o lună pe an şi pentru a se evita găzduirea prin diferite clădiri private, P.P. Carp, ministrul Domeniilor, ochise drept sediu potrivit chiar frumosul palat roznovănesc cumpărat de Primărie. Se purtau discuţii lungi, cu aluzii nu prea academice la adresa guvernanţilor, căci aceştia ofereau doar suma de cumpărare, deşi edilii făcuseră amenajări costisitoare, clădirea căpătînd astfel valoare considerabilă. Pînă la urmă, în şedinţa Consiliului din 14 mai 1893, s-a acceptat tranzacţia pentru 360.000 lei, gazetele acuzînd consilierii de mercantilism. Mulţi localnici considerau că, prin staţionarea familiei regale la Iaşi, oraşul va căpăta mai mare importanţă în ochii autorităţilor centrale. Astfel, Primăria trebuia să-şi caute alt sediu, vînzarea efectuîndu-se.

Ca de obicei, gazetarii aveau fel de fel de idei: unii propuneau viitorul „ospel” în clădirea hotelului Traian, dar nu-l acceptau potrivnicii socotind spaţiul prea mic pentru atenanse şi socoteau mai potrivită clădirea fostei Bănci Moldova (unde se va instala, mai tîrziu, Poşta). Se insista şi pentru construirea unui sediu în stil „renaissance” („Era nouă” , 2 februarie 1894), pornindu-se şi proiectarea, de către arhitectul Iginio Vignali. Terenul urma să fie acel eliberat de Hanul Turcesc, pe care s-a ridicat apoi Şcoala Gh. Asachi . Toate propunerile aveau, bineînţeles, susţinători politici ori interesaţi material.

Nemaifiind vreme de ales, căci venea licitaţia lucrărilor de amenajare a Reşedinţei Regale din Iaşi, s-a acceptat mutarea zestrei Primăriei vizavi de sediul iniţial , în casele doctorului Bernard Taussig, închiriate pînă atunci Şcolii Comunale de Meserii – înfiinţată în anul 1870. Eliberarea localului avea a se face propunîndu-se, mai întîi, mutarea şcolii peste drum de „Orfanotrofion” (Maternitate) şi apoi desfiinţarea ei, observîndu-se că absolvenţii săi nu practicau meseriile învăţate (croitorie, cizmărie, hămurărie), devenind funcţionari prin birourile tîrgului (“Ecoul Moldovei”, 5 mai 1894). Mutarea se făcea în februarie 1894.


În faţa teatrului a fost iniţial amplsată statuia lui Gheorghe Asachi

Teatrul aşezat pe acelaşi ax cu Mitropolia

După dezbateri timp de 2 zile (5-7 mai 1894), Consiliul comunal şi primarul V. Pogor stabileau definitiv aşezarea Teatrului cu faţa spre strada Ştefan cel Mare, lîngă biserica Dancu şi pe axul Mitropoliei, între cele două clădiri urmînd a se deschide, prin exproprieri costisitoare, un larg bulevard sau scuar. Peste ani, neştiindu-se această hotărîre, se isca legenda că arhitecţii, fiind străini, nu s-au orientat şi l-au aşezat, din greşeală, cu spatele la strada Cuza Vodă. Uitată şi mereu reamintită prin diferite jurnale, imputarea revenea adesea, pînă prin anul 1968, cînd edilii timpului hotărau împlinirea voinţei lui Vasile Pogor de eliberare a faţadei bătrînului Teatru. În cîteva zile buldozerele spulberau lanţul clădirilor din fosta stradă a Primăriei (răsbotezată C. Dobrogeanu-Gherea), cît şi acele din faţa intrării la Teatru, lăsînd loc esplanadei din zilele noastre. Atunci cădea şi bătrîna Tipografie – întemeiată în 1865 de Herşcu Goldner, editorul lui Ion Creangă, dispărînd şi grădina fostului teatru de vară „Pomul Verde”, înfiinţat prin anul 1876 de un grup de tineri evrei – în frunte cu poetul Avram Goldfaden – şi atestat printr-un articol de poetul Mihai Eminescu („ Curierul de Iassi”, 20 august 1876).

(Va urma)

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*