Pe urmele lui Ion Mitican – Mari realizări ale Iaşului: Istoria construirii Teatrului Naţional (1)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 21/05/2012

Curierul de Iaşi continuă seria de evocări din istoria Iaşului, adunate şi îngrijite de Ion Mitican. Rubrica „Cronica unui vechi ieşean” va găzdui, în memoria sa fragmente din volumele publicate pe parcursul anilor la Editura Tehnopress. Materialele au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa editorului Ionel Săcăleanu.

Teatrul din Copou era mistuit de flăcări în iarna anului 1888 şi astfel începe istoria ridicării clădirii Teatrului Naţional. Scarlat Pastia oferea provizoriu pentru teatru o sală în Piaţa Unirii. Autorităţile căutau spaţiu şi fonduri pentru un nou teatru, în centrul oraşului. Pentru a face loc noului locaş al artelor. Primăria se mută în Palatul Roznovanu, însă dificultăţile construirii abia începeau

În noaptea de 17/18 februarie 1888, arzînd Teatrul din Copou, construirea altuia devenea prioritară. Societatea Dramatică a actorilor era săracă şi nu avea nici o posibilitate de a-şi construi un sediu. De aceea, chiar a treia zi după incendiu, în ziua de 19 februarie, membrii Comitetului teatral şi-au îndreptat tînguirile spre Primărie, rugînd-o să ia „măsurile ce se vor crede de cuviinţă pentru zidirea unui nou local” şi să desemneze o sală în care să se poată da reprezentaţiuni. Disperaţi, prin luna mai 1888, actorii se mulţumeau şi cu ridicarea „unei săli de teatru în paiante, provizoriu” . Aplicînd hotărîrea din 27 iulie 1888, Consiliul comunal constituise o Comisie care să analizeze cerinţele şi să găsească mijloacele materiale pentru zidirea unui nou teatru.

Hanul lui Bacalu devenit  sala de teatru

Deoarece Primăria nu avea fondurile necesare la îndemînă, săritor, ca totdeauna, fostul primar Scarlat Pastia – vicepreşedintele Comisiei – lua iniţiativa construirii, pe spezele sale, a unei săli de teatru în curtea fostului „Han Bacalu”, răsbotezat „Hotel Viena” , şi apoi „Hotel România” . Prefăcînd încăperea restaurantului şi înzestrînd-o cu loje şi mici balcoane, la 17 noiembrie 1888 sala de teatru era gata,  astfel încît, la 6 decembrie 1888, Societatea Dramatică putea să-şi continue stagiunea, primind şi trupe străine sosite în turneu. Prin sacrificiul imens al fostului primar, care şi-a pus bunurile gaj, pentru a împrumuta banii trebuincioşi, sala se prezenta „în cele mai bune condiţiuni atît de construcţiune cît şi ca aspect, graţie silinţelor neobosite ce şi-au dat cu maiştrii săi, proprietarul ei, onorabilul cetăţean Dl. Pastia, cît şi cunoscutul artist pictor Dl. Fredas, prezentînd apoi şi avantagiul de a se afla în centru oraşului” – cum se scria în Apelul adresat publicului de Societatea Dramatică (T.T. Burada, Istoria teatrului din Moldova).

Amplasamentul Teatrului, în centru, era considerat mai avantajos de trupele teatrale, deoarece acela de pe Copou punea spectatorilor problema mijloacelor de transport. Acest considerent era însuşit de raportul pe care îl făcuse Primăria la 15 iunie 1888 către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, cerînd fonduri pentru zidirea unui teatru. Documentul semnat de Scarlat Pastia arăta că vechiul Teatru, amenajat prin anul 1832, în casele boierului Talpan, din uliţa Golia, deşi era mic avea avantajul de a se găsi „aproape în centrul oraşului” fapt pentru care ajunsese „foarte frecventat de toate clasele societăţii şi astfel progresa în mod necontenit”. Sub pretext că localul ar fi fost prea modest pentru destinaţia lui, domnitorul Mihail Grigore Sturza „. a pus, cu cheltuielile statului, de s-a prefăcut în teatru casele sale din str. Copou, ce le avea moştenire de la baş-boierul Frederic (Teodor) Balş.

Acest local avea însă dezavantajul de a fi prea departe de centrul oraşului şi astfel, mai ales în timpuri rele, era prea puţin frecventat” .

Drept concluzie se arăta că „teatrul, la toate popoarele, fiind privit ca o înaltă şcoală de educaţiune, ţării mai întîi se încumbă sarcina de a se îngriji de această şcoală, fapt pentru care statul trebuie să aibă un local de teatru la Iaşi” sau, mai bine zis, „Iaşii trebuie să aibă un local de teatru proprietatea lor” . Prin această argumentare, susţinută cu tărie, se cereau fonduri pentru edificarea unui teatru. Şansele fiind puţine, Primăria a început să aloce, în fiecare an, mici sume pentru construirea unui teatru central, trupele folosind, în continuare, mica sală a lui Pastia şi sala mai mare deschisă pentru circ de Teodor Sidoli (noiembrie 1889). Consiliul comunal numise, încă din 9 octombrie 1887, o comisie alcătuită din N. Gane – primar-, Leon Negruzzi, Gr. Cogălniceanu, prof. M. Tzoni, care să se ocupe de construirea unui teatru. Datorită deselor intervenţii ale Consiliului comunal şi ale parlamentarilor ieşeni, printr-o lege s-a aprobat Administraţiei locale un împrumut de la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, în valoare de 800.000 lei, efectuat cu contractul nr. 19421/3 iunie 1894, pentru 20 de ani.

Primăria, luîndu-şi obligaţia de a da terenul, punea la dispoziţia constructorilor piaţa din faţa clădirii sale, împreună cu locul fostului teatru înfiinţat în 1832 şi aflat alături. Pe acest teren dorise şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza să înalţe un mare teatru, aprobînd decretul de răscumpărare şi ordonînd chiar şi întocmirea unor planuri.

Primăria cumpăra Palatul Roznovanu

Terenul fiind prea mic, pentru a se mări în vederea construirii unui local impozant, se propunea mutarea Primăriei în alt imobil şi cedarea terenului noului Teatru, inginerul Albineţ întocmind şi planul. La 9 ianuarie 1891, sub primariatul lui Vasile Pogor, ales a treia oară (26 noiembrie 1890), Consiliul comunal hotăra cumpărarea caselor boierului Neculai Rosetti Roznovanu în acest scop („Curierul Foaea Intereselor” , 11/23 ianuarie 1891). Clădirea fiind ipotecată la Societatea Creditul Urban pentru 200.000 lei, împrumutaţi de fostul proprietar încă din anul 1881, Primăria prelua datoria înţelegîndu-se cu vînzătorul să mai împrumute 120.000 lei. Din aceştia, 100.000 lei reveneau proprietarului pentru a completa suma vînzării de 300.000 lei, iar restul rămîneau administraţiei comunale pentru amenajări. Folosind această facilitate bancară, Consiliul comunal îşi făcea rost de un sediu confortabil fără fonduri, imediate urmînd ca datoria să o plătească Creditului în mod eşalonat.

Iniţiatorul isprăvii, primarul Vasile Pogor, nu avea însă fericirea să trăiască evenimentul mutării „ospelului” , căci, în martie 1891, Consiliul se dizolva.

Următorul constituit, prin iunie, trecuse sub comanda colonelului Constantin Langa, care încheia actul de cumpărare, autentificat la 12 septembrie 1891 (cu nr. 1990), organiza reparaţiile şi transformarea palatului boieresc în local public. Potrivit obiceiului vremii, la 18 octombrie, în preajma Sf. Dumitru (26 octombrie), sorocul chiriaşilor, cînd mai tot Iaşul se afla pe harabale, schimbîndu-se casele, colonelul muta acolo zestrea şi întreg personalul Primăriei. Încăperile erau „splendide” („Curierul, Foaea Intereselor” , 9/21 octombrie 1891).

Ales iar în scaunul primarial, Vasile Pogor (30 mai 1892) se ocupa intens de construirea mult doritului locaş al artelor.

Terenul vechiului Teatru, împreună cu locul fostei Primării, – propusă la demolare, în octombrie 1892 – , socotindu-se suficiente noului edificiu, putea fi angajat constructorul.

Într-o primă fază se primea oferta arhitectului I. Mincu care preconiza aşezarea clădirii în faţa străzii Goliei (Cuza Vodă). Planurile sale au fost discutate în şedinţele Consiliului comunal din iunie 1892, dar au fost respinse, socotindu-se nesatisfăcătoare. Drept consecinţă, la 15 iunie, Consiliul autoriza primarul să trateze cu arhitecţii Fellner şi Helmer din Viena, constructori recunoscuţi a vreo 20 de localuri teatrale în Europa (Viena, Praga, Ausburg, Sofia, Odessa, Pesta, Temeswar, Szegedin, Zurich, Karlsbad).

Legătura avea să o stabilească farmacistul Samuel Konya, consilier.

Începea apoi epopeea ridicării noului teatru, în care se implicaseră energic primarul Vasile Pogor, artiştii trupelor locale şi unele străine, jucînd cu mari sacrificii în sălile circului Sidoli şi hotelului România, pentru a menţine atmosfera artistică. (Actorii bucureşteni, Grigore Manolescu şi Aristizza Romanescu jucau la Iaşi stagiuni întregi -1888-1891).

(Va urma)

Ion Mitican

Fragment preluat din volumul „Primăria Municipiului Iaşi – pagini de istorie, evocări, legende” apărut la Editura Tehnopress

* Titlul şi intertitlurile din text aparţin redacţiei

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*