Păcurari, mahalaua birjarilor de altădată

Publicat de Curierul de Iasi la data de 24/02/2015

birjariLa intrarea în Iaşi, pe Uliţa Păcurarilor, cam în zona pieţei agroalimentare şi a străzii Manolescu, intrai în mahalaua birjarilor, dar şi a comunităţii lipovenilor scopiţi (castraţi). Veniseră la Iaşi din Rusia pe la începutul secolului XIX. În scurt timp, cu trăsurile lor elegante şi caii frumoşi, au devenit cunoscuţi şi apreciaţi, iar cupeurile ieşene au devenit renumite.

Multe trăsuri
Costache Negruzzi scria, plin de năduf, prin 1845: „Nu cred că este în Europa un oraş de mărimea şi populaţia Iaşilor, unde să fie mai multe trăsuri”. Martor îl aducea şi pe Saint – Mark Girardin, voiajor prin Iaşi, ce luase seamă „că la noi picioarele sunt un lux”. Să-i fi picurat cu ceară pe înalţii dregători şi mai ales pe nevestele lor, vornicese, vistiernicese, logofetese şi hătmănese, că tot n-ar fi catadicsit să treacă uliţa fără cupeu sau măcar o sanie elegantă.

Cupeuri elegante
Strălucirea caleştilor, frumuseţea cailor, de rase alese şi îngrijiţi ca ochii din cap, ca şi politeţea vizitiilor cu şepci de piele şi mantale din catifea neagră, albastră sau verde, strânse pe şolduri cu brâie din mătase colorată atrăgeau boierii şi târgoveţii cu dare de mână. Aşa se face că familiile boiereşti şi înalţii dregători au început să angajeze cu luna pe Vasca, Carpo, Fiodor, Egor, Martin şi ceilalţi vestiţi birjari din „mahalaua droşcarilor”, aşa cum adesea i se spunea părţii din vale a Păcurarilor.

Fabricate la Viena
Rudolf Şuţu aminteşte, la rândul său, că în manualele de geografie din Franţa, vorbindu-se de Iaşi, se zicea că este, printre altele, renumit pentru trăsurile sale elegante. Şi nu era de mirare, căci pe lângă numărul mare de birjari, la Iaşi se găseau cele mai frumoase cupeuri – Victoria sau Lorenz, fabricate la Viena. Tot Rudolf Şuţu precizează că trăsurile cu un singur cal erau folosite doar de cei mai nevoiaşi, restul având echipaje de minim doi cai. Preţurile erau accesibile, o cursă costa un leu, o plimbare până în Copou, la pădure, era 5 lei, iar o trăsură închiriată pe o zi costa 20 de lei. Familiile boiereşti luau, cu luna, pentru 600 lei pe cei mai vestiţi birjari.

Pentru rege
Iaşul avea pe atunci o listă impresionantă de birjari renumiţi. Vasca era cel care conducea trăsura familiei Roznovanu, a duducilor Cheşcu, surorile Reginei Natalia a Serbiei. Tot Vasca era pe capra trăsurii când era primit Regele Carol, de la care avea şi o decoraţie cu care se mândrea. Mai era Martin, birjarul lui Constantin Şuţu, Alexa ce umbla cu Maria Catargi, Egor Ivanof, care conducea trăsura prinţesei Olga Sturza şi mulţi alţii. Vestit şi rămas de poveste a fost Carpo, birjarul prefectului de poliţie Iorgu Lăţescu. Avea trăsură la stradă, care putea fi închiriată de toţi cei care puteau plăti „boiereşte”. „Înalt, gras, bine făcut şi spre deosebire de ceilalţi coreligionari ai săi mânca şi carne şi bea vârtos. Îi plăcea adesea să petreacă în localuri din Tătăraşi, cu conaşii de bani gata din Iaşi”, îl descrie Rudolf Şuţu. Faimos pentru viteza trăsurii pe care o conducea, dar şi pentru îmbrăcămintea elegantă, birjarul era unul din cei mai căutaţi. Avea să sfârşească tot cu hăţurile în mâini. Într-o iarnă, calul său s-a speriat şi a răsturnat sania. Având hăţurile înfăşurate în jurul mâinii, Carpo a fost târât pe uliţe, până când trecătorii au reuşit să oprească armăsarul.

O comunitate
În Păcurari, birjarii creaseră o comunitate de ocupaţie, dar şi una religioasă, împărtăşind o credinţă, astăzi dispărută. La Iaşi apăruseră odată cu năvala negustorilor sudiţi, după revoluţia grecească din 1821, Pacea de la Adrianopole (1829) şi intrarea în Moldova a unor armate ruse ce umpluseră uliţele cu troici şi cupeuri, pe caprele cărora stăteau adesea, drept vizitii, nişte ruşi numiţi ucenicii apostolului Matei. Erau din satele Rusiei îndepărtate şi împărtăşeau o credinţă singulară şi nimicitoare, întemeiată, se spunea, pe un verset din Biblie, ce le sorocea, după credinţa lor, fericirea vieţii viitoare dacă bărbaţii deveneau eunuci.

Stabiliţi la Iaşi
Urmăriţi de poliţia rusă din cauza credinţei lor ciudate, trecuseră Prutul înainte de 1830 şi se aşezaseră pe valea râpoasă a Păcurarilor. Găsiseră toleranţă la Iaşi şi duraseră gospodării cu grădini şi livezi, cu ogrăzi largi şi grajduri pline de cai. Trăsurile lor elegante cu garnituri de alamă, roţi albe şi perne moi de catifea, la care înhămau frumoşi cai roibi sau albi duseseră faima Iaşilor şi aduseseră „democraţia trăsurilor de piaţă”. La fel de primitoare pentru boieri şi pentru târgoveţii de rând. În Moldova, Iaşul avea cea mai importantă comunitate de scapeţi, un alt loc unde se aşezaseră fiind oraşul Galaţi. Deşi au existat încercări, mai ales ale înaltelor feţe bisericeşti, de a-i converti la ortodoxism, comunitatea a fost tolerată şi chiar la un moment dat reuşea să atragă adepţi.

Dispariţia
Prin anul 1835, în Păcurari erau vreo 60 de indivizi uniţi într-o comunitate religioasă. Dorind să-i atragă la dreapta credinţă, Mitropolitul Veniamin Costache le dăduse biserica Stratenia ca loc de închinăciune. Aceasta însă a fost dărâmată pentru a face loc construcţiei noii catedrale mitropolitane, iar scopiţii s-au mutat la biserica Haralambie, unde era un preot grec, vorbitor şi de limba rusă cu care s-au înţeles să-i lase în pace şi să nu mai încerce să-i convertească. Pe la 1880 erau o comunitate cu 100 de bărbaţi, fără a pune la socoteală femeile. Cei mai mulţi erau birjari, erau însă şi grădinari foarte buni ca şi băcani pricepuţi precum Ermacov şi Smirnov, ambii cu locante renumite pe Lăpuşneanu. Religia lor, sortită pieirii din cauza practicii condamnate de legi, de celelalte credinţe, avea să câştige din ce în ce mai puţini adepţi. La finalul celui de-al doilea război mondial mai erau câţiva bărbaţi, iar în zilele prefacerii Păcurarilor (1980) se mutau la blocuri doar vreo patru bătrâne singure cu gândurile lor şi poate cu regrete prea târzii. (un articol de Ion Mitican)

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*