Oraşul Iaşi, leagănul Unirii Principatelor

Publicat de Curierul de Iasi la data de 23/01/2014

Trecuseră ceva mai bine de trei ani şi jumătate de la actul istoric al Unirii din 1859, când unul dintre protagonişti, devenit întâiul prin forţa împrejurărilor imediate, Al.I. Cuza, declara la Bucureşti că era preocupat de jertfa impusă vechii capitale a Moldovei prin centralizarea serviciilor publice în noua-i reşedinţă. „Nu voi cruţa nimic – afirma el – spre a ridica precum merită oraşul Iaşi, care a fost leagănul Unirii”. Peste doar o lună de zile, în octombrie 1862, autenticul „arhitect al României moderne”, M. Kogălniceanu prezenta domnitorului câteva opinii personale, reunite în cuprinsul unui amplu raport oficial, relevând că „dintre toate oraşele României, nici unul n-a făcut cauzei naţionale sacrificii mai mari decât Iaşii, acest leagăn al Unirii” şi că, după 1862, spre deosebire de celelalte care câştigaseră, oraşul Iaşi, „prin o cauză logică şi în mare parte neînlăturabilă, era menit a pierde”. În concluzie, cerea şi avea să obţină deîndată aprobarea pentru instituirea unei „înalte comisii consultative”, vizând măsurile necesare pentru prosperarea oraşului, spre „a-i reda măcar în parte vechea splendoare”.

Lucrările comisiei
Comisia, prezidată de Mitropolitul Moldovei, urma să se întrunească de cel puţin trei ori pe săptămână în localul Mitropoliei şi să-şi isprăvească lucrările până la 15 noiembrie, astfel încât Guvernul, studiindu-le şi avizându-le oportunitatea, să le poată depune pe biroul Adunării spre legiferare. Aceasta din urmă era deja prevenită despre lucrările comisiei, sugerându-i-se a fi receptivă la măsurile preconizate, întrucât – aprecia domnitorul – „România este destul de mare şi bogată spre a putea răsplăti sacrificiile ce acest oraş nobil a făcut cauzei naţionale”.

Vizionarismul lui Kogălniceanu în privinţa destinului sumbru al urbei natale şi asumarea conştientă a riscului degradării în timp a acesteia – fapt care i-a atras adversitatea şi chiar ameninţările multor concitadini – avea să fie confirmat dureros şi interpretat diferenţiat, atât în contemporaneitate, cât şi în posteritate. „Moldova întreagă suferă de părăsirea în care a fost lăsată în urma Unirii”, consemna lapidar fostul mare economist, mare logofăt, dar şi mai mare frustrat Nicolae Suţu, statornic aspirant la scaunul voievodal şi vremelnic colaborator al lui Cuza, în cuprinsul memoriilor sale publicate postum la Viena, în ultimul an al veacului XIX. „De fapt – continua memorialistul, utilizând argumentele separatiştilor – nu a fost decât o anexare şi o nimicire a fiinţei sale, din lipsă de prevedere, ca să facă sacrificiul mai puţin dureros. Aceasta e situaţia, neatenuată de cea mai mică speranţă de ameliorare. Ea nu se va putea rezolva decât, fie printr-o lovitură de stat dictatorială, fie printr-o catastrofă sau o intervenţie, două extreme la fel de funeste pentru libertăţile şi autonomia de care am ştiut să profităm până acum”.

Opinia savantului Xenopol
Parţial convergentă, dar integral judicioasă rămâne aprecierea formulată de savantul A.D. Xenopol. „Dacă Unirea s-a făcut – concluziona el la distanţă de 50 de ani de momentul istoric – aceasta s-a datorat în exclusivitate Moldovei şi anume centrului ei, Iaşul, care sângerează şi astăzi (1909) de jertfa făcută pe altarul neamului”.

Surprinzătoare, poate, doar ca expresie exclusivistă, contrapusă speculativ de neiniţiaţi binecunoscutei reflecţii kogălniceniene („Unirea, naţiunea a făcut-o!”), sângerarea sau jertfa ieşeană se înfăţişa ca o realitate evidentă şi palpabilă, în varii domenii, nu doar pentru specialişti, ci şi (mai ales) pentru toţi acei dispuşi a urmări în dublu registru costurile materiale şi valoarea simbolică a „investiţiei” politico-naţionale. Se impune de la sine un adevăr netăgăduit vreodată de o instanţă ştiinţifică, verificat şi întărit continuu de supremul judecător care este scurgerea timpului: capitală a ţării vreme de aproape trei secole, identificându-şi în răstimp destinul cu însăşi istoria Moldovei, Iaşii s-au situat la mijlocul veacului al XIX-lea în avangarda acţiunilor înnoitoare, a mişcărilor generatoare de progres economico-social, cultural şi politico-naţional, concepute şi desfăşurate în şi pentru întreg spaţiul românesc.

O preocupare constantă
Trăind din plin clipa de înălţător dramatism şi de largă rezonanţă în timp şi spaţiu a înfăptuirii acelei vremelnice uniri politice a ţărilor române sub Mihai Viteazul, Iaşii au conservat şi înzestrat cu noi valenţe puterea faptei sale printr-o substanţială contribuţie pe linia cristalizării şi dezvoltării conştiinţei naţionale româneşti, de la fulguraţiile umaniste ale cronicarilor, până la „daco-românismul” şi militantismul revoluţionarilor paşoptişti. Iar când premisele general istorice au îngăduit saltul calitativ, de la formulările pur teoretice ale necesităţii unirii tuturor românilor într-un singur stat, la acţiuni revoluţionare programatice, mişcarea naţională românească – sprijinită de un puternic stimul cultural –  şi-a aflat în Iaşi un puternic centru director. Neinclusă conştient, din raţiuni de oportunitate politică externă, între ţelurile imediate ale revoluţiei, problema realizării statului naţional a constituit – şi în toiul evenimentelor, ca şi mai apoi – o preocupare constantă a revoluţionarilor moldo-munteni şi transilvăneni, atât în versiunea unităţii parţiale, cât şi în aceea a reunirii în interiorul aceloraşi hotare a tuturor românilor.

Un „singur stat neatârnat românesc”
Acelaşi obiectiv se regăseşte şi în vibrantul apel „Către români” adresat, în martie 1848, de V. Alecsandri confraţilor de pretudindeni, nemaivorbind de programul revoluţionar elaborat, două luni mai târziu, de refugiaţii moldoveni la Braşov, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, unde „Unirea Moldovei şi a Valahiei” era proiectată în cadrul unui „singur stat neatârnat românesc”, sau de ampla pledoarie prounionistă susţinută în faţa contemporanilor şi a istoriei de redactorul „Dorinţelor partidei naţionale în Moldova”, pentru care Unirea reprezenta nu numai „cheia de boltă”, dar şi „cununa acelor radicale instituţii” lipsite dureros societăţii româneşti din pricina „prejudecăţilor veacului şi a intrigilor străinilor”. Unirea, atât de plastic exprimată de cel care rostise în 1843 şi „Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naţională” la Academia Mihăileană, „piesa cea mai caracteristică pentru fenomenul regenerativ dinaintea lui 1848”, devenise pentru comitetul revoluţionar moldovean refugiat la Cernăuţi lucrarea căreia trebuiau să i se subsumeze acţiunile concertate ale tuturor românilor, ţelul final asigurator dăinuirii „nu unui popor, ci unei naţii puternice şi de sine stătătoare”. Dar, intervenţia brutală a forţelor contrarevoluţionare externe, care au îngenunchiat succesiv Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, a impus revizuirea căilor şi mijloacelor de luptă centrate aceluiaşi obiectiv cardinal, din partea fruntaşilor mişcării pentru emancipare politico-naţională, constrânşi in corpore să ia calea exilului.

Locul şi rolul Iaşilor
Împrejurările politice posterioare incheierii convenţiei de la Balta Liman (1849), voită de semnatari a fi piatra funerară a revoluţiei române de la 1848, precum şi cadrul extern nebănuit de profitabil asigurat prin redeschiderea „chestiunii orientale”, au transformat Moldova şi, îndeosebi, capitala ei într-un autentic centru al organizării interne a luptei pentru unitate naţională. Cadrul politic intern asigurat de administraţia Ghica, mai ales în ultima parte a mandatului, cu înlesnirile şi cu limitele ei, explică şi dimensionează cu suficientă capacitate de persuasiune locul şi rolul Iaşilor în efortul, altminteri comun, al înfăptuirii visului naţional. La Iaşi, mişcarea unionistă, înregimentând tot ce avea mai de preţ spiritualitatea moldavă a timpului, reprezentată de Kogălniceanu, Alecsandri, Negri, Hurmuzaki, Mălinescu, Panu, Ralet ş.a., a evoluat pe coordonatele şi cu rezultatele binecunoscute astăzi, beneficiind de  îndrumarea aceluiaşi distins cărturar şi patriot care exprimase şi la 1848 „dorinţele partidei naţionale”.

Bazele „Societăţii Unirii”
Este, de asemenea, cunoscut faptul că, în primăvara anului 1856, după ce forumul diplomatic european întrunit la Paris, în urma războiului Crimeii, nu a sancţionat soluţia Unirii Principatelor de teama consecinţelor previzibile în plan continental, aceasta a rămas în bună măsură la latitudinea românilor. Foarte curând, în preajma Iaşilor, la viile de la Socola ale ministrului încă în exerciţiu Petrache Mavrogheni, au fost puse bazele „Societăţii Unirii”, organizaţie politică al cărei obiectiv subînţeles era eternizat de V.Alecsandri în cuprinsul celor două strofe al neuitatului său „Jurământ”. Programul Societăţii şi acţiunile de propagandă unionistă au fost slujite cu pilduitoare devoţiune de toţi cei care şi-au asumat riscul şi responsabilitatea faptelor: „Nimene dintre noi – rememora ulterior un părtaş la acţiunile de propagandă – nu avea în vedere foloase personale. Din contra, toţi ştiam de mai înainte sacrificiile ce eram chemaţi a face odată cu realizarea Unirii. Toţi ştiam că interesele noastre materiale aveau să fie întrucâtva zdruncinate prin strămutarea capitalei din Iaşi, dar, cu toate acestea, dorinţa mare a constituirii statului român ne stăpânea într-atâta, încât nici unul dintre noi nu se gândea să-şi calculeze pagubele, căci dinaintea ochilor fiecăruia strălucea de astădată un ţel pe care cei mai mari domni din epoca eroică a ţărilor dunărene au încercat în zadar să-l atingă”.

Consensul deplin
Evoluţia evenimentelor circumscrise celei mai lungi şi mai dramatice campanii electorale din istoria modernă a României – alegerile pentru Adunările ad-hoc în 1857 – a transformat Moldova şi capitala ei în teatrul unei dispute fără menajamente între opţiunile rivale. După anularea alegerilor trucate pentru Divan şi efectuarea altora noi, Adunarea ad-hoc de la Iaşi, întrunită în toamna aceluiaşi an pentru a formula revendicările legitime ale ţării spre ştiinţa şi decizia puterilor garante, s-a pronunţat fără echivoc în favoarea postulatelor kogălniceniene, concepute special pentru uz extern: „unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România”, prinţ străin ereditar, neutralitatea şi autonomia noului stat pus sub garanţia colectivă a puterilor europene şi o putere legiuitoare încredinţată unei adunări obşteşti reprezentative pentru „toate interesele naţiei”. Într-o formă cvasiidentică, aceeaşi rezoluţie a fost votată, la distanţă de numai două zile, de Adunarea ad-hoc de la Bucureşti, probând consensul deplin al românilor în privinţa idealului naţional.

Maximă însemnătate
Un moment cu profunde implicaţii, de maximă însemnătate pentru destinul politic al ambelor Principate, s-a consumat apoi tot în capitala moldavă, unde “comisia interimară” constituită din cei trei înalţi demnitari din administraţia ultimului voievod (şi anume: logofătul Ştefan Catargiu şi vornicii Vasile Sturdza şi Anastasie Panu), reprezentând nu doar două generaţii, ci şi două credinţe politice ireconciliabile, a rezistat tuturor provocărilor şi obstacolelor create de adversarii interni şi externi ai Unirii, asigurănd climatul necesar desfăşurării în termen şi condiţii normale a alegerilor pentru Adunarea Electivă a Moldovei. La 23 noiembrie 1858, “Monitorul oficial” înştiinţa electoratul că listele fuseseră deja date publicităţii, iar cârmuirea provizorie invita autorităţile ţinutale să facă dovada spiritului de “nepărtinire, loialitate şi sinceritate” spre a preveni astfel vicierile şi calomniile. “Să rămână întipărit în inimile contemporanilor noştri – glăsuia acel îndemn – că funcţionarii care se găsesc acum în diferitele ramuri ale administraţiei nu au nici o simpatie personală, ci numai datoria de a veghea ca votul tuturor să fie liber”.

Primul domn ales de țară
În sfârşit, tot capitalei moldave i-a revenit istorica cinste de a propulsa în conştiinţa românilor, la 5 ianuarie 1859, numele primului domn ales de ţară, menit a fi “omul epocii”, Alexandru Ioan Cuza. Unioniştii moldoveni au “descoperit” în Cuza soluţia înţeleaptă, salvatoare, pentru menţinerea unităţii de acţiune a partidei naţionale şi de contracarare a nu puţinilor adversari.

I-a fost dat lui Vasile Alecsandri, despre care s-a afirmat cu deplin temei că “de-ar fi voit, se alegea domn”, să rostească primul în faţa Adunării prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu numele celui către care se îndreptaseră din ajun opţiunile majorităţii, întruchipând vrerea şi speranţa naţională. “Niciodată – mărturisea peste ani memorialistul Nicu Gane – nu am avut o mai puternică strângere de inimă ca în faţa acestui mare act, care era prima piatră aşezată la temelia statului român. În acel moment, am simţit individualitatea mea de român sporită, neamul meu înălţat; am văzut din negurile trecutului răsărind un soare nou care avea să ne încălzească şi să ne lumineze calea spre un viitor şi mai frumos”.

Supremul interes naţional
Opţiunea moldovenilor avea să dobândească, precum se ştie, adeziunea unanimă a Adunării elective muntene la 24 ianuarie 1859, deschizând şi asigurând astfel calea unei noi etape, distinctă, prolifică sub raportul reformelor structurale şi demnă, sub cel al exprimărilor naţionale, în evoluţia României moderne. Expresie a voinţei maselor largi, Unirea Principatelor a întruchipat primul pas, necesar şi hotărâtor, pe calea unor importante transformări sociale şi împliniri naţionale, însufleţind lupta poporului român pentru cucerirea independenţei de stat în anul 1877 şi, apoi, pentru desăvârşirea unităţii naţional-statale, în 1918.

Pentru români şi, în special, pentru moldoveni (ieşeni), izbânda politico-naţională din ianuarie 1859 abia de acum încolo avea să contureze măsura sacrificiilor la care erau îndatoraţi, în numele idealului sacralizat al Unirii. Spre lauda lor, majoritatea covârşitoare a entuziaştilor susţinători şi făuritori ai actului politic din ianuarie 1859 a înţeles şi acceptat ideea că nici un sacrificiu nu era prea mare când în joc se afla supremul interes naţional. Preţul victoriei, pentru ieşeni, calculată adesea în funcţie de caratele pierdute ale strălucirii de odinioară a capitalei Moldovei, avea doar să fie exprimat în primii ani, când provizoratul administrativ era încă pentru mulţi generator de iluzii, spre a fi mai profund şi mai dureros resimţit abia după înfăptuirea Unirii depline.

de prof. univ. dr. Dumitru Vitcu

……………….

Sacrificiul fondator

Înfăptuirea Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 a fost posibilă graţie sacrificiului pe care Iaşul l-a făcut prin renunţarea la statutul său de capitală. Centrul de greutate administrativ s-a mutat la Bucureşti, generând o anumită izolare a Iaşului.

010 Cuza intreg BAR 1864

Alexandru Ioan Cuza în uniforma de general de infanterie, mare ţinută. Fotografie de Carol Popp de Szathmari, 1864 

Mesajul lui Cuza
În cartea sa „Tragica predestinare a geniului moldovenesc”, istoricul Mihail Manoilescu relevă „sacrificiul de sine” drept o calitate a elitei moldoveneşti din perioada unionistă, pe care o caracterizează ca „o independenţă morală, un curaj civic şi o sinceritate pe care străinii o socotesc imprudentă… Sacrificiul este pentru ei, nu un rezultat întâmplător şi nedorit, ci adesea unul căutat şi urmărit, ca un mijloc necesar pentru realizarea unor ţeluri mai înalte…”. De altfel, mesajul domnitorului Alexandru Ioan Cuza exprimat la deschiderea sesiunii anului 1863 – 1864 a Adunării Elective este elocvent în privinţa stării de abandon pe care o trăia Iaşul acelor vremuri: “Mai este, domnilor deputaţi, o chestie serioasă, pentru care reclam toată atenţia dumneavoastră. Aceasta este îmbunătăţirea soartei vechii Capitale a Moldovei. Iaşii, prin concentrarea în Bucureşti a tuturor autorităţilor superioare ale ţării, a pătimit şi pătimeşte mult în interesele sale materiale. Nu uitaţi însă, domnilor, că acest oraş a fost leagănul Unirii. Eu am numit o comisiune consultativă, care să proiecteze putincioasele mijloace de îmbunătăţire pentru Iaşi. Lucrarea aceasta se va supune dumneavoastră; ea va dobândi, sunt sigur, tot concursul dumneavoastră. România este destul de mare şi bogată spre a putea răsplăti sacrificiile ce acest nobil oraş a făcut causei naţionale”.

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*