O întâlnire nostalgică în Palatul Poştei

Publicat de Curierul de Iasi la data de 02/09/2010

Aşa cum am povestit în numărul precedent, Primăria rămasă fără sediu după ce a cedat Palatul Roznovanu pentru a fi transformat în reşedinţă regală (1894), la Sfântul Gheorghe din anul 1902 se instala în casa lui Dumitrache Sturza din strada Golia (Cuza Vodă), unde-i acum Poşta. Sediul cel nou era încăpător, central şi destul de aspectuos.

Între iulie 1907 şi ianuarie 1911, fiind primar, Nicolae Gane s-a ocupat intens de realizarea instalaţiei de aducţiune a apei de la Timişeşti, execuţia reţelei orăşeneşti de distribuire, desfăşurând şi alte activităţi. El a fost cel care i-a organizat o duioasă sărbătorire profesorului Titu Maiorescu (de la Universitatea bucureşteană), iniţiatorul societăţii literare „Junimea” şi fostul său rival politic, junimist (conservator). Ieşind la pensie, în toamna anului 1909, Universitatea ieşeană (unde profesase între anii 1862-1874) luase iniţiativa să-l cinstească, invitându-l la Iaşi. Cu această ocazie, Nicolae Gane (1838-1916) îl invita să viziteze şi Primăria, localul unde odinioară funcţionase Banca Moldovei, în a cărui sală de consilii, la 10 februarie 1863, tânărul profesor Titu Maiorescu, doar de vreo 23 de ani, începuse primul ciclu de conferinţe publice despre viaţă şi educaţie. În ziua întâlnirii, 30 noiembrie 1909, cei doi tineri de odinioară, visători şi plini de energie, erau doi bătrâni venerabili. Gane avea 71 de ani, iar Maiorescu 69. Întâmpinându-l, primarul l-a condus în sala de consilii şi i-a .adresat cuvântul de bun venit, înregistrat în ziarele vremii, precum „Mişcarea” din 1/13 decembrie 1909:

„Domnule Maiorescu,

Cu mare bucurie te primim în această sală a şedinţelor Consiliului Comunal, odinioară una dintre sălile Băncii Moldova, unde acum 46 de ani, adică în 1863 ai ţinut primele conferinţe care au avut atâta răsunet în Iaşi şi la care am avut onoarea să asist şi eu. Ce departe suntem de aceste timpuri. Fii dar bine venit între noi, în această sală unde cu aproape jumătate de secol înainte ai revărsat în sufletele ieşenilor atâta lumină prin graiul fermecător al Domniei Tale.” Şi s-au îmbrăţişat lăcrimând.

Răspunzându-i emoţionat, profesorul Maiorescu a spus:

„Mulţumesc din toată inima pentru onoarea deosebită ce-mi faceţi, primind atât de călduros pe un vechi prieten al Iaşilor. Dacă ar putea vorbi, aceste ziduri v-ar spune că am venit în ziua de 10 februarie 1863, în sala în care acţionarii băncii discutau interesele lor financiare, eu urmând să discut alte interese, de ordin cultural.”

Cei doi participaseră împreună la activităţile literare ale „Junimii”, dar după ce au intrat în viaţa publică, drumurile politice i-au despărţit, activând în partide deosebite. Cu toate că adesea s-au aflat în campanii electorale potrivnice, amiciţia literară şi omenească nu a avut de suferit şi, ca la şedinţele Junimii, au sărbătorit nostalgica întâlnire ciocnind cu duioşie câte o cupă de şampanie.

Întâlnirea de la Primărie îl tulburase adânc şi a rămas neştearsă în sufletul profesorului.

Cu alt prilej, Neculai Gane primea pe principele Ferdinand şi principesa Maria, urmaşii la tron ai regelui Carol I, veniţi pe neanunţate într-o scurtă vizită la Iaşi, împreună cu fiul lor Carol (5 octombrie 1910). Doreau să participe la tradiţionalele alergări de cai, organizate de societatea Jockey Club, pe hipodromul „Şapte oameni” existent odinioară în Tătăraşi. Principii au făcut şi o vizită la domeniul regal din Poieni, au participat la un dejun oferit de societatea Jockey Club în palatul din strada Lăpuşneanu, iar seara au onorat ceaiul oferit de Dimitrie Greceanu, şeful opoziţiei locale (conservatoare), pentru a arăta astfel echidistanţa cuvenită, faţă de partide, aşa cum îi îndemnase primarul, ca un bunic.

Unde să fie amplasată statuia lui Cuza

Cu toată experienţa de vechi dregător administrativ şi politician cu experienţă, Gane a avut şi o problemă pentru care a luptat înfocat, dar n-a reuşit s-o rezolve după dorinţa inimii sale.

Urmărind sa înceteze uitarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza , după aducerea pe tronul din Bucureşti a principelui Carol, în anul 1903 istoricul A. D. Xenopol tipărea cartea „Domnia lui Cuza Vodă”, iar la Iaşi se alcătuia un comitet hotărât să-i ridice eroului o statuie, prin subscripţii publice.

În vara anului 1910 ieşenii aflau cu emoţie că statuia comandată vestitului sculptor florentin Raffaello Romanelli a şi sosit în gara Iaşi, însă, cu toată mâhnirea lui Grigore Ghica-Deleni, prezidentul Comitetului de iniţiativă, prin silinţa căruia se adunaseră banii şi se săvârşise lucrarea, nu se stabilise încă locul de aşezare. Drept consecinţă, lăzile cu frumoasa lucrare se puseseră la păstrare, în magazia Primăriei.

Existau în vedere două locuri. Unul, în Piaţa Nouă din faţa Palatului Cantacuzino-Paşcanu, unde urma să se mute Primăria (intenţionându-se cumpărarea clădirii) şi altul în Piaţa Unirii unde o doreau unii dintre locuitorii oraşului.

Primarul Neculai Gane considera primul loc, cel mai potrivit, pentru a situa Primăria într-o piaţă atrăgătoare cu o statuie impunătoare, ca în marile oraşe europene, urmând ca în Piaţa Unirii să se instaleze o statuie a Unirii.

Disputa devenise vehementă. Susţinând ideea primarului, Consiliul aprobase cumpărarea dughenelor Rosetti Solescu (aflate odinioară cam pe locul liber din faţa actualului hotel Continental), cât şi o parte din grădina palatului Neuchotz (ocupat acum de restaurantul Select). Pe locul astfel obţinut se croise iute o piaţetă (august 1910), în care se ridica un piedestal pentru statuie. Aceasta s-a botezat Piaţa Cuza-Vodă, schimbându-se tot atunci şi numele fostei străzi Cuza-Vodă (din Tătăraşi), zicându-i-se Vasile Lupu astfel încât bătrâna Uliţă Golia să ia numele domnitorului.

Toate bune şi frumoase, numai că opozanţii, animaţi de politicieni şi mari personalităţi atrase în dispută, ţineau morţiş să aşeze statuia în Piaţa Unirii, realizată prin anii 1896-1900, când se cumpăraseră şi se demolaseră alte vechi zidiri.

Neclintit, primarul Neculai Gane, de partea căruia trecuse şi Comitetul Statuii, nici nu voia să audă de schimbare, socotind Piaţa Nouă cea mai potrivită. Apăruseră şi argumente sentimentale, că era aproape de casele Stoianovici (înlocuite acum de Camera de Comerţ), unde locuise colonelul Cuza în noaptea de 3 ianuarie 1859 când fusese propus pentru domnie şi nu era departe nici sala Elefantului (Muzeul de Ştiinţe Naturale) unde fusese ales. În plus, domnitorul Cuza aprobase legea înfiinţării Primăriilor.

Neînţelegerea se transformase în ciorovăială electorală a celor două partide guvernamentale: cei de la putere, reprezentaţi prin primarul Neculai Gane – susţinând noua piaţă, iar cel din opoziţie, conduşi de Dimitrie Greceanu apărând pe aceea veche. Din această cauză, în locante şi la colţurile străzilor, statuia devenise subiectul principal al discuţiilor şi pe tema ei se încrucişau floretele.

Statuia lui Cuza a fost dezvelită în 1912 în Piata Unirii

În polemica aprinsă intraseră, cu toate armele, cele vreo patru gazete locale: „Mişcarea”, „Opinia”, „Evenimentul” şi „Ecoul Moldovei”, antrenându-se şi unele centrale precum „Ordinea”, „Adevărul”, cât şi istoricii: A. D. Xenopol (pentru Piaţa Nouă), N. Iorga (pentru Piaţa Unirii), fiind poftiţi să-ţi dea cu părerea şi sculptorul Romanelli sau martorii Unirii precum Teodor Rosetti (cumnatul domnitorului), bătrâni târgoveţi.

Marea bătălie avea să se încheia abia prin mai 1911. Atunci consiliul, îmboldit de noul primar D. A. Greceanu hotăra aşezarea statuii în Piaţa Unirii, lăsând soclul din Piaţa Cuza Vodă pentru o cişmea ornamentală şi altor statui.

Susţinătorii ultimului amplasament arătau că, la răspântia din faţa hanului Petrea Bacalu, fuseseră manifestaţiile pentru Unire in anii 1857–1859 şi se serbaseră, zilele de 5 ianuarie 1859 (alegerea colonelului Al. I. Cuza ca domnitor al Moldovei), şi 24 ianuarie (alegerea şi ca domn al Munteniei). Aşa că la 27 mai 1912 se săvârşea dezvelirea în Piaţa Unirii, de faţă cu regele Carol I.

În ianuarie 1911, Nicolae Gane lăsase râvnitul jilţ al Primăriei opozantului D. A. Greceanu, dar nu înainte de a mai săvârşi o ispravă. Şi anume: achiziţionarea Palatului Cantacuzino pentru Primărie, ca să se termine cu mutările şi chiriile. În decembrie 1910 semnase actul de cumpărare al clădirilor acestuia de la stradă, urmând ca acel pentru corpul central (Oficiul Stării Civile de astăzi) să-l semneze urmaşul său, D. A. Greceanu, în ianuarie 1911.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*