Nicolae Tomaziu, memoriile unui martir – Infernul închisorilor comuniste (I)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 25/01/2018

Nicolae Tomaziu a ispăşit şase ani de temniţă grea, fiind încarcerat la Jilava şi Aiud, după care a făcut muncă silnică la Canalul Dunăre – Marea Neagră. La eliberarea sa, cântărea 39 de kilograme. Despre zilele şi nopţile de chin trăite în aceste locuri ale morţii, puteţi citi în acest nou fragment al memoriilor sale, publicat în exclusivitate de Curierul de Iaşi.

“Pentru căderea comunismului instalat după război la noi în ţară, a fost nevoie de 44 de ani şi încă 27 de neocomunism neştiind când ne vom elibera complet de acesta. În cei 44 de ani, ţara a suferit cea mai cruntă dictatură din istoria sa. A fost un adevărat genocid pe durata regimului comunist, cu sute de mii de victime, din care zeci de mii au murit în temniţele comuniste de boli de nutriţie sau executaţi fiindcă nu voiau să vorbească şi să răspundă la întrebări în anchetele care se făceau zi şi noapte. Dacă cel anchetat nu declara ceea ce voia să audă anchetatorul, era dat în primire la camera de tortură, dotată cu aparate de întindere, smulgeri de unghii, lovire la părţile sensibile, până îşi recunoştea vina sau rostea ce voia sa afle torţionarul, numai să scape de acolo. Pentru că se făceau arestări şi din rândul elevilor şi femeilor, s-au înfiinţat penitenciare speciale, cum a fost cel din oraşul Târguşor, pentru elevi, Mişlea pentru femei ca şi în alte localităţi.

 

În ce priveşte Odiseea prin care am trecut eu, mai multe locuri, până la cele mai cumplite închisori cum au fost cele de la Jilava şi Aiud şi culminând cu Canalul Dunăre Marea Neagră, canalul morţii, cum era denumit de populaţie, aceasta trezeşte încă amintiri dureroase. Am fost arestat la Curtea de Argeş unde eram ascuns, depistat de securitatea de la Piteşti şi apoi de Ministerul de Interne, fiind încarcerat şi trimis cu un grup de arestaţi la mănăstirea Văcăreşti, loc zis şi şerpărie din cauza supraaglomerării. Pentru că nu mai încăpeam pe pretiuri ocupam şi toate locurile de jos. De acolo am fost duşi la  tribunalul militar pentru aşa-zisul proces, la care sentinţele erau deja date. Am fost condamnat la 6 ani de muncă silnică şi dus la Jilava, un fort construit sub pământ, de unde am fost transferat apoi la Aiud, închisoare considerată de exterminare. Am fost transportaţi mai mulţi deţinuţi, în maşini blindate, cu lanţuri la picioare. Când am ajuns acolo, ne-a întâmpinat chiar de la poartă o lozincă mare pe care scria „luaţi-vă nădejdea că veţi mai scăpa cu viaţă de aici”, o aluzie cinică la Infernul lui Dante. Da, era o închisoare de exterminare pentru că nu cred ca din cei mai în vârstă să fi scăpat cineva cu viaţă de acolo.

 

Intelectualii şi preoţii, ţintele terorii comuniste

Doar noi cei tineri de atunci şi mai rezistenţi am scăpat datorită lui Dumnezeu care ne-a ascultat rugile noastre şi ale preoţilor închişi împreună cu noi, ei fiind cei mai persecutaţi. S-a format acolo prima brigadă de pedepsiţi pentru că erau propovăidori ai credinţei strămoşeşti! S-a mai format apoi o altă brigadă de pedepsiţi în care am fost inclus şi eu pe motiv că ţineam legătura cu unii preoţi şi că răspândeam ştiri alarmante printre deţinuţi. Aşa se face că am ajuns la canalul morţii. Pedeapsa era ca după munca de zi la canal, la săpături, noaptea ne mai puneau şi la treburi de gospodărie în colonie chiar şi noaptea. Cele mai multe arestări s-au făcut în rândul intelectualilor. S-a scris în presa acelor zile despre marii oameni de ştiinţă şi din clerul tuturor cultelor. Sunt bine cunoscute cazurile preoţilor ortodocşi cum ar fi Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc,  Bartolomeu Anania şi mulţi alţii de alte religii. Cu aceia care erau cunoscuţi în străinătate se purtau mai blând. Deţinuţii de rând însă erau supuşi la cele mai cumplite torturi pentru a-i determina să declare şi fapte de care erau doar bănuiţi sau că ar face parte din vreo organizaţie de rezistenţă împotriva regimului.

 

Moarte prin muncă silnică şi înfometare

Despre cele îndurate la canalul Dunăre Marea Neagră zis şi canalul morţii s-ar putea scrie o carte întreagă cu lucruri de neimaginat, mai ales în ce priveşte cât poate suporta un om nevinovat. Nu am capacitatea de a descrie prea multe despre dispreţul îndurat. Acum îmi pun întrebarea cum putea un om să trăiască, ba să şi muncească din greu de dimineaţa până la prânz doar cu un ceai şi 150 g de pâine veche înmuiată în aşa-zisul ceai îndulcit şi colorat de la turtele presate aduse de la fabrica de zahăr. Şi acesta era consumat atât vara cât şi iarna, în fugă, pe platoul de adunare. La amiază primeam doar o ciorbă de varză sau murături degradate şi aceeaşi pâine sau turtoaie (un ghemotoc de mălai cu tărâţe pe deasupra ars şi la mijloc crud).

Desigur că, în timp, organismul nostru se putea hrăni din rezervele celulare proprii până la un punct. De exemplu eu la intrarea în închisoare aveam 63 kg şi la ieşire râmâsesem doar cu 39. Dacă nu intervenea, spre norocul, meu eliberarea la termen, puteam fi şi eu repartizat direct la morgă. De altfel de la brigada de pedepsiţi unde nu mai puteam nici sta în picioare am fost selectat pentru brigada de inapţi. Trebuia să se ştie că la împlinirea termenului stagiului de executare a pedepsei înainte de venirea ştirii de eliberare eram anunţaţi că ni s-a prelungit condamnarea fiindcă ni s-a mai găsit o vină.

 

Nu am de gând să scriu prea multe despre viaţa din închisorile comuniste pentru că în toate bibliotecile se găseşte material despre astfel de atrocităţi şi depre personalităţile care au trecut prin acel iad comunist. Mulţi dintre marii duhovnici care au suferit atât fizic cât mai ales din punct de vedere social şi moral au avut norocul să părăsească ţara, unii chiar după executarea pedepsei. Aceştia şi alţi intelectuali au făcut cunoscute străinătăţii atrocităţile petrecute în închisorile comuniste şi în ţară, în general. Am încercat şi eu această aventură dar nu mi-a reuşit. Pentru că aşa mi-a fost dat, să rămân şi să sufăr mereu.

 

Bolile temniţei

Cea mai grea suferinţă am avut-o de la un flegmon   apărut sub piele la piciorul stâng cauzat probabil de loviturile din timpul săpăturilor de jos ale canalului, de la roaba care se mai răsturna când căram pământul pe taluz în sus, lovituri la care nu dădusem atenţie pe loc. Cu timpul au început durerile şi trebuia făcută o incizie pentru drenarea puroiului. La infirmierie, dacă îi puteam zice aşa, era un medic tot din rândul deţinuţilor care neavând instrumente mi-a tăiat pielea cu o lamă după care infecţia s-a extins mereu, cu pericolul de a se produce o cangrenă. Problema era că din cauza durerilor şi a înţepăturilor nu mai puteam pune piciorul pe pământ ca să pot merge. Cum nu era voie să rămână nimeni în colonie şi cei bolnavi trebuiau şi ei scoşi la muncă, brigadierul a pus alţi doi deţinuţi să mă care aproape târâş, de gâtul cărora mă care mă ţineam cu mâinile, având piciorul bonav ridicat. Pe şantier lucram câte doi la o roabă – unul o încărca şi altul o urca sus pe talaz, apoi schimbam rolurile. Cum eu nu mai puteam impinge roaba în sus am lucrat toată ziua doar la încărcat, sprijinindu-mă în piciorul bolnav cu genunchiul pe taluz. La înapoierea în colonie nu mai puteam face nici măcar saltul cu piciorul sănătos. În cele din urmă a trebuit să mă ţină câteva zile la infirmierie, într-un pat improvizat, cu antibiotic şi un fitil de acumulare înfipt în rană. Nu după mult timp însă am dat într-o furunculoză şi apoi am făcut şi renumita boală „zonă zoster”. Ţin minte că doctorul Brânduşoiu când mi-a scos fitilul din rană a spus „acesta este peritoneul” (învelişul intestinelor). Schimbând mereu fitilul introdus în cavitatea furuncului, aceea s-a tot adâncit până a ajuns la acel înveliş. Boala zoster s-a manifestat şi ea din cauza şubrezirii sistemului nervos şi epuizării fizice, cu numeroase vezicule dureroase. Au mai fost şi bolile de nutriţie, ale stomacului, adenomul de prostată, herniile şi starea psihică dată de moralul căzut, încât azi stau şi mă întreb cum oare eu, cel de azi, am fost cel de-atunci? Numai cu sprijinul Celui de sus am ajuns ajuns până la această vârstă pentru a-mi recupera anii pierduţi în cei de detenţie”

(va urma)

 

 

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*