Nichita Danilov: “Scrisul e o fată morgana în jurul căreia țeși o pânză de păianjen”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 02/02/2017

Alura dostoievskiană a poetului şi prozatorului Nichita Danilov se resimte şi în scrierile sale, veritabile introspecţii în sufletul cuvintelor pe care le ascultă cu răbdare, vindecându-le de dogme şi eliberându-le în spaţiul generos al paginilor unei opere prodigioase. Îmbogăţit cu farmecul Bucovinei natale, Nichita Danilov este povestitorul fără sfârşit, cel care răsfiră toate culorile poeziei printr-o prismă inversă, ce focalizează apoi raza de lumină din care se naşte o nouă lume cu fiecare poem.

 

  • Cercetând biografia dumneavoastră, am aflat că, după terminarea studiilor la Liceul Mihai Eminescu, aţi urmat cursurile Şcolii Postliceale de Arhitectură din Iaşi, după care v-aţi hotărât să fiţi student al Facultăţii de Ştiinţe Economice. Ce v-a atras în direcţia arhitecturii? Şi, mai ales, ce s-a întâmplat de nu aţi mers mai departe pe această linie a artei desenului urban şi v-aţi îndreptat către disciplina economică, nu foarte ofertantă din punct de vedere creativ?
  • Așa a fost să fie. M-am înscris la Școala de Arhitectură pe de o parte din lipsa de opțiuni, pe de alta fiindcă eram atras de desen. De fapt, mai mult de pictură. Eram în perioada de tatonare. Începusem să scriu. Dar nu eram sigur pe vocația mea. După terminarea liceului mă simțeam suspendat în gol. De fapt, nu m-a interesat prea mult profesia pe care urma s-o aleg. M-am lăsat dus în voia curentului. Fiindcă aveam cunoștințe apropiate printre absolvenții acestei școli, m-am înscris la examen, după ce în prealabil făcusem pregătire, timp de o lună cu un profesor de desen. Am reușit să trec toate probele și m-am trezit urmând cursurile acestei școli. Școala era, de fapt, o treaptă pentru cei care doreau să urmeze arhitectura, dar nu reușiseră să ia examenul de admitere la această facultăți. Concurența era foarte mare. La Școala de Arhitectură am avut colegi admirabili. Tineri foarte bine pregătiți. Mulți dintre ei au urmat, după absolvire, Facultatea de Arhitectură de la București. Alții pe cea de la Iași. Pe mine însă arhitectura m-a dezamăgit, din simplul motiv că era mai apropiată de știință, decât de artă propriu-zisă. Nu aveam acribie suficientă pentru desenul tehnic. Eram prea avântat, prea grăbit. Și totuși această școală a jucat un rol esențial în formarea mea ca scriitor. Ea mi-a oferit o libertate absolută de mișcare și un cadru pentru coagularea ideilor privind arta și literatura. În orele de atelier se discuta în cercuri. Aproape că nu eram supravegheați. Ni se dădeau vagi indicații. În rest, fiecare dispunea de timpul său cum dorea. Am citit enorm în acea perioadă. Dar mi-am format și un grup de prieteni cu care discutam, disecând firul în patru, cărțile citite sau filmele, marile filme ce rulau atunci pe ecran. Atunci am văzut Rubliov-ul lui Tarkovski, filmele lui Kurosawa, cele ale lui Fellini, Antonioni, Andrei Wajda etc., etc. Zile întregi mi le petreceam pe terasa Rarău, locul unde azi se află Muzeul Eminescu și Casa de Cultură „Mihai Ursachi„. Cine a zis că boema nu are un rol cultural?! Păi unde te poți forma liber decât pe o terasă zgomotoasă? Sigur mai sunt bibliotecile, cenaclurile, dar acolo exista o doză de rutină oficială, de care cu greu puteai scăpa. Apo cenaclurile, după cum bănuiam, și după cum s-a constat mai târziu, după căderea comunismului, erau strict supravegheate de securitate. Erau, desigur, și cârciumile, dar mult mai puțin. Și apoi, nouă ce ne păsa? De la școala de arhitectură m-am ales cu perspectiva construcțiilor spațiale. Cu obsesia simetriei fenomenelor artistice și sociale. Mai târziu le-am aplicat în poezie și în proză. Poemul meu Nouă variațiuni pentru orgă, dar și altele, cum ar fi Ghilotina, Cain, Abel își au ca punctul de plecare teoriile și practicile însușite la acea școală.

Legat de a doua chestiune, dacă Facultatea de științe economice pe care am absolvit-o pe la sfârșitul anilor ’80 mi-a fost de folos în munca mea literară?! Cum să vă spun? Răspunsul nu e chiar simplu. În mod paradoxal, Facultatea de științe economice îți dă o mare deschidere pentru înțelegerea lumii în care trăiești. Ea îți conferă câteva pârghii cu ajutorul cărora poți analiza la nivel macro și micro fenomenele economice, politice, culturale, și, bineînțeles, sociale ale lumii contemporane. Ei, bine, aceste pârghii mi-au folosit atât în articolele pe care le-am abordat (mai ales în perioada postdecembristă), cât și în poeziile și în prozele pe care le-am scris de-a lungul anilor. Prin urmare, atunci când mi se pune această întrebare răspund: “Da, mi-a folosit foarte mult.” Și adaug: Facultatea a reprezentat pentru mine, în perioada acelor ani întunecați, o oază de libertate. Acolo am gândit liber și am respirat liber. În afară de aceasta, am avut parte de câțiva profesori excepționali. Materiile pe care le-am parcurs nu au fost atât de aride cum par la prima vedere. Chiar și cursul de contabilitate predat de regretatul profesor Rusu (o somitate în materie și un personaj fabulos) era captivant. Cursul semănă cu o ceremonie religioasă. Profesorul își pregătea cu minuțiozitate apariția. Îi erau aduse, pe rând, de către tinerii asistenți, cărțile, bagheta, harta lumii, creta, buretele, și alte ustensile necesare pentru desfășurarea expunerii. Aveai impresia că va veni un vicar, un episcop sau un reprezentant al Vaticanului, nu un profesor de economie. Istoria contabilității începea cu sumerienii,  egiptenii, grecii și romanii și avea punctul culminant atunci când profesorul vorbea despre Gingis-han, în perioada căruia au fost puse bazele contabilității duble, sau despre Luca Pacciola, primul mare economist medieval! Nu mai puțin spectaculoase erau cursurile de “Istorie economică a României” (predat de celebrul profesor Botez, care terminase, printre altele, și teologia) sau cel de “Relații economice internaționale” al (iarăși) regretatului rector Mihai Todosia. Fabulos era și cursul de matematică și probabilități, unde se studia, printre atelele, și Teoria jocurilor de noroc… Profesorul Diaconița era un artist. Privind tabla în fața căreia se agita cu creta în mînă, aveam impresia că acolo nu au fost scrise formule matematice, ci note muzicale sau haicu-uri. Matematica, ca de altfel, și contabilitatea mi-au dezvoltat gândirea abstractă, precum și dorința de-a căuta mereu alte soluții pentru rezolvarea unei anumite probleme, inclusiv cele legate de sonoritatea unei fraze. Vorbind despre profesorii și materiile pe care le-am studiat la Facultatea de științe economice din Iași, îmi revine în memorie și figura histrionică a șefului de catedră Ion Hălălău, care, ca să spun așa, era un adevărat prestidigitator în materia relațiilor interumane. Hălălău a fost și a rămas un domn. Dacă un student avea probleme (indiferent de ce natură), profesorul Hălălău îl lua sub protecția sa. Pe el îl interesa mai mult viața decât teoria pură. Îi păstrez, în adâncul sufletului, o caldă recunoștință: prin exemplul său personal m-a învățat să fiu tolerant și generos cu semenii mei. Deci, cam asta a fost cu Facultatea de economie. Ea nu m-a îndepărtat de literatură, ci, dimpotrivă, m-a împins în vâltoarea ei. Am avut și aici o mare libertate. Citeam la cursuri și scriam poezii. Am făcut aceasta lungă acoladă cu un anumit scop. Și anume, să creionez mediul în care m-am format ca literat și ca să risipesc senina prejudecată pe care o are, ca să zic așa, o parte a criticii literare atunci când judecă opera unui scriitor care vine dintr-un alt mediu, decât cel strict filologic. Nici o facultate nu te învață ce să scrii și cum să scrii. Într-o mare măsură scriitorul este un autodidact. Chiar și cel care termină literele. Scrisul îl înveți pe propria ta piele. Nimic nu poate înlocui experiența de viața. Cît privește pregătirea, orice domeniu, sub diferite forme, îți oferă șansa de-a studia omul și societatea. În rest, totul ține de înzestrare și destin.

Danilov

  • Aţi debutat în 1980 cu volumul Fântâni carteziene, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. O asemenea distincţie acordată unui volum de debut poate sădi în sufletul autorului diverse sentimente, printre care, probabil, şi ideea că se poate opri chiar în acel punct, pentru că, nu-i aşa, a obţinut un premiu pe care alţi confraţi nu-l primesc decât foarte târziu sau niciodată. Cum aţi privit această reuşită precoce?
  • Sigur că m-am bucurat, cu atât mai mult cu cât publicasem destul de puțin în presă până la debutul meu editorial. Dar începând cu anul 1979, intrasem, cumva, pe un drum fast. În primul rând câștigasem concursul de debut al Ed. Junimea, în ciuda tuturor sforilor care s-au tras pentru unii sau alții. Rolul decisiv în cadrul juriului l-a avut regretatul profesor Constantin Ciopraga. Nu mă cunoștea. Nu mă cunoștea nici măcar din presă, fiindcă publicasem, după cum am spus, câteva poezii. Ei, bine, în calitatea sa de președinte profesorul Ciopraga, în ciuda tuturor presiunilor care s-au făcut asupra sa, a rămas de neclintit. Mizez pe această carte, a zis el. Și, astfel, am câștigat. A urmat a doua etapă: publicarea. Și aici, aș putea spune, am avut noroc. Redactorul de carte, Gheorghe Drăgan, dar și directorul editurii, dl. Cuțitaru, tatăl lui Codrin, au dat dovadă de diplomație și curaj. Mi-au scos unele poeme, la care de altfel, nu tiu dacă țineam prea mult, dar mi-au lăsat poezii reprezentative. Când a apărut cartea, mulți scriitori au rămas mirați că am reușit să public un astfel de volum. Mult mai târziu, am aflat și unele dedesubturi. Unii colegi, care avea și alte misiuni, au sesizat organele că am publicat un volum de versuri cu tentă mistică. Am în acest sens și o adresă de la CNAS. Plângerea o semnează sursa Lucian. Desigur, Lucian e un nume conspirativ. Bănuiesc cine a făcut-o. Să fi fost vorba de invidie literară? De ranchiună? Oricum, sursa făcea parte din sistem.

 

  • O bună perioadă de timp, aţi fost directorul Casei de Cultură Mihai Ursachi din Iaşi. Ştiu că, în mandatul dumneavoastră, s-au petrecut lucruri admirabile, printre care difuzarea de poezie prin staţii radiofonice în parcul Copou, dar şi deja celebra Gazeta de pe Gard. Există, pe undeva, mentalitatea că o casă de cultură a unui oraş e un loc “prăfuit”, în care arta independentă, privită de obicei ca fiind mai dinamică şi apropiată de publicul tânăr, nu îşi găseşte locul. E firească această percepţie? Cum ar trebui să funcţioneze un astfel de aşezământ într-un oraş ca Iaşul, cu vechi tradiţii, conservator, dar şi plin de energie tânără?
  • Aș fi putut să fac mai multe, dar nu am putut avea un dialog cu fosta conducere a primăriei, care asculta mai mult de pensionarii, decât de oameni de cultură. Am încercat să fac demersuri pentru construirea unui amfiteatru în aer liber și a unei galerii de artă, destinate elevilor, studenților și tinerilor artiști, dar nu s-a putut. Am avut și alte proiecte, dar nu prea aveai cu cine discuta.

Danilov 2

  • Spuneaţi într-un interviu că, pe măsură ce scrieţi mai mult, cu atât parcă aveţi mai multe de spus. Privit prin această prismă, este scrisul o deşertăciune, o vânare de vânt? Din moment ce nu poţi atinge niciodată punctul final, la ce bună această goană după himere?
  • Da, putem spune și așa: scrisul este o vânare de vânt. Cauți să ajungi al adevăr, dar adevărul îți alunecă printre degete. Rămâi doar cu cuvintele ce se destramă-n vânt. Scrisul e o himeră. De-o fată morgana în jurul căreia țeși o pânză de păianjen, apoi o vezi cum piere în deșert.

 

  • Sunteţi născut într-un sat mirific, Climăuţi, în Bucovina cea atât de bogată în poveşti. Dacă ar fi să proiectaţi o casă, ca arhitect, în care să regăsiţi amintirile copilăriei, cum aţi desena-o?
  • Cred că am proiectat-o scriind poemul

 

Numele Casei tale, melancolia

 

Numele îl port deasupra mea cum o casă acoperişul:

zid înalt, acoperit de iederă.

De ploi nu mă apără,

de frig nu mă ocroteşte!

 

Noaptea îmi las mîinile să atîrne în gol

prin pereţii de sticlă ai casei

şi picioarele adumbrite de lună mi le scot

ca pe nişte corniţe de melc prin lucarnă.

 

Cu urechea lipită de burlanul

de dinspre partea de răsărit a Casei,

în singurătatea mea ascult

cum pe cerul gol se tînguie vidul.

 

Manechinele despuiate de pe străzi

şi oamenii cu faţa răvăşită de somn

mă întreabă: Cîţi bani ai îngropat

la temelia Casei tale?

 

La temelia Casei mele

am îngropat patru zaruri

Unul la răsărit, unul la apus,

unul la miazăzi, unul la miazănoapte.

 

Noaptea, prin somn, aud cum le rostogoleşte vîntul.

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*