Marin Burlea: „Când tratezi două – trei generaţii, ai satisfacţia unei mari împliniri”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 23/02/2017

Mâinile lui au alungat suferinţa din trupurile a sute de mii de copii. A privit în ochii lor, le-a şters lacrima nevinovată şi le-a redat zâmbetul firesc al unei copilării sănătoase. În fiecare zi, profesorul univ. dr. Marin Burlea, preşedintele Societăţii Române de Pediatrie, repară nedreptatea bolii care loveşte în inocenţa copiilor internaţi în Spitalul “Sfânta Maria” din Iaşi. În ultimele luni, a consultat şi vindecat sute de copii din Tulcea, într-un misionariat al generozităţii care i-a caracterizat întreaga viaţă.

Copy of Marin Burlea

 –Sunteţi născut la Vidra, o localitate aflată la circa 400 de kilometri de Iaşi. Ce v-a determinat să faceţi atâta drum până la Iaşi pentru a face liceul, apoi facultatea de medicină?

-Cred că am avut noroc. Dacă rămâneam la Vidra, la legislaţia de atunci, singurul liceu pe care puteam să-l fac era unul dintre liceele din Giurgiu. N-am nimic cu patriotismul local, Giurgiul este un oraş la care ţin şi de care sunt legat. L-am vizitat pe când aveam doar 14 ani, ca să-mi fac buletinul. Am un respect deosebit pentru oraş, dar nivelul şcolilor de atunci nu era unul ridicat. Absolvenţii de liceu din Giurgiu intrau în număr mic la facultăţi. Pentru mine, încă din perioada şcolii generale, era un obiectiv să fac medicina. Aveam ca model pe un frate al tatălui meu, un chiurg foarte cunoscut şi foarte apreciat în Iaşi. Din patru fraţi, mama şi-a dat seama că eu sunt mai apt pentru studii, pentru şcoală, şi m-a învăţat cum să mă apropii de unchiul meu, să-i fiu util şi, astfel, să mă remarce. Părinţii doreau să dau examen în Iaşi, la un liceu bun, urmând să-mi asigure taxa, internatul, cantina, practic tot ce însemna cheltuieli la un copil care stă în internat. Aşa am ajuns în 1964 la Liceul Mihai Eminescu din Iaşi, căruia i se mai spunea şi Oltea Doamna. Un liceu celebru la vremea respectivă, un liceu mare şi astăzi. Era unul dintre primele trei licee din Iaşi, împreună cu Liceul Costache Negruzzi şi Liceul Naţional. Am făcut o şcoală foarte serioasă, am avut profesori absolut geniali, iar asta m-a ajutat să intru la facultate din prima, în 1967, fără să mai fac vreo pregătire cu cadre didactice, cum era deja moda. La un concurs de şapte pe un loc, am reuşit în primii zece la pediatrie. Ăsta era obiectivul meu, să fac medicina de pediatrie.

-Ce anume v-a făcut să alegeţi specializarea de pediatrie? Bănuiesc că este un domeniu foarte dificil, cu o responsabilitate profesională dublată de trăiri emoţionale aparte, având în vedere că pacienţii sunt copii.

În copilăria mea, am avut câteva probleme de sănătate, nu majore, între care o pneumonie şi un adenoflegmon sub maxilar. Ţin minte că m-a examinat un doctor, care era medicul comunei. Un tip foarte înalt, slab, cu ochelari, se numea Gutman. Mi s-a părut un om extraordinar, aproape ireal, care emana o mare personalitate. Am considerat că este nobilă această specialitate, pediatria, pentru că se adresează unui segment populaţional care cuprinde cele mai gingaşe şi inocente fiinţe. Prin faptul că oferă posibilitatea de a lucra mulţi ani cu copiii, de diferite vârste, pediatria reprezintă un mare avantaj în evoluţia personalităţii medicului. Nu e cea mai bogată dintre specialităţile medicale, iar asta, într-un fel, te ţine cu picioarele pe pământ, dar, în acelaşi timp, îţi menţine zâmbetul mai mult timp, pentru că în permanenţă relaţionezi cu copiii.

-Personal, am fost internat circa o lună în Spitalul de Copii Sfânta Maria, în 1983. Îmi aduc aminte foarte vag de medicul care m-a operat, celebrul chirurg Gabriel Ionescu, cel care a separat surorile siameze din Botoşani, Lina şi Gherghina. Probabil că mulţi medici sunt uitaţi de pacienţii lor copii şi, astfel, nu au parte de recunoştinţa pe care le-ar oferi-o un adult, acele mulţumiri care bucură sufletul oricărui medic. Aţi vindecat mii de copii pentru care, probabil, sunteţi doar „un nume” care le-a salvat viaţa. Din acest punct de vedere, poate apărea un anume sentiment de frustrare în cariera unui pediatru, cel de a fi oarecum anonim sau de a dispărea din memoria micuţilor săi pacienţi?

-Este exact invers. În ce sens? Copilul, chiar şi după vârsta de şase luni, are o capacitate de a simţi şi de a discerne un om bun de un om rău. Este, dacă vreţi, un instinct. În afară de asta, datorită faptului că am avut o activitate intensă, lucrând în toate eşaloanele asistenţei pediatrice, începând de la dispensarul teritorial din cartierul Dacia, apoi făcând gărzi la domiciliu, în spital, lucrând cu studenţii, ajungând profesor, am o mare satisfacţie. Mie îmi vin acum persoane cu copii în braţe, iar mămica îmi spune: “Domnule profesor, şi pe mama aţi îngrijit-o când era mică”. Deci, discutăm deja de generaţii. Nu e vorba de copiii care uită, ci de adulţii care nu uită. Iar când îţi trec două – trei generaţii prin mână, eu cred că ai satisfacţia că ai făcut ceva concret, efectiv.

– Recent, la sfârşitul anului trecut, aţi întreprins un demers profesional şi uman care a uimit România. Împreună cu o echipă de medici şi asistente de la Spitalul Sfânta Maria, aţi stat zile întregi în Tulcea, pentru a acorda consultaţii gratuite sutelor de copii lipsiţi de asistenţă medicală specializată. Cum aţi luat această decizie şi care a fost atmosfera pe care aţi întâlnit-o acolo? Care a fost reacţia părinţilor şi, mai ales, a copiilor?

– Ca orice individ, medicii pediatri au un anumit grad de inconştienţă şi de generozitate care este mai greu de explicat acum, când lumea transformă totul în bani. Unii se duc acolo unde rentează, unde au confort, unde au locuinţă şi câştigă bine. Sigur că fiecare vrea să aibă un confort material, să aibă o viaţă liniştită şi frumoasă, dar, în acelaşi timp, generaţia mea are anumite slăbiciuni, dacă le pot spune aşa, şi dorinţa de a mai face muncă şi neretribuită. Eu am responsabilitatea de a fi preşedintele Societăţii Române de Pediatrie. Am fost patru ani senator al României. Managerul spitalului din Tulcea, pe care eu îl apreciez şi respect foarte mult, a venit la mine în Parlament vreo doi ani de zile la rând, periodic. Am încercat să-i găsesc pediatri, întrucât secţia de pediatrie din Tulcea nu avea doctori. Am căutat în toate centrele universitare, dar n-am găsit pe nimeni să meargă acolo. În ultimă instanţă, am hotărât să mă duc eu. Am făcut o echipă, am mai luat cu mine un medic rezident, două asistente medicale şi un ecograf portabil. În Tulcea, am constat că, de fapt, cei din ţară nu realizează faptul că acolo nu este capătul pământului şi nici zona cea mai săracă din România, dimpotrivă. Este o zonă în care populaţia are o omogenitate aproape nefirească. Acolo sunt turci, tătari, lipoveni, machedoni, care realizează un amestec populaţional foarte interesant. În acelaşi timp, viaţa acolo este destul de dură. Sunt multe sate izolate în Deltă, cu acces dificil la civilizaţie şi cu mari dificultăţi la aprovizionare, de a-şi asigura viaţa de zi cu zi. Am fost acolo de două ori. Săptămâna viitoare voi merge din nou şi mă voi duce în continuare până când o să reuşesc să ademenesc nişte doctori pe care să-i conving că Tulcea e un paradis, atât pentru doctori, cât şi pentru populaţie. Pe de altă parte, am constatat că cei de acolo au o stare de sănătate mai bună decât în restul României. Natura şi alimentaţia în care predomină peştele le creează o stare bună de sănătate timp de mai multe generaţii, astfel încât eu nu am văzut copii distrofici, subnutriţi. Dimpotrivă, nici supraponderali. Interesul familiilor pentru copii este foarte ridicat. Părinţii iubesc copii, îi îngrijesc şi se interesează de sănătatea lor. În afară de asta, mai este un lucru care m-a frapat, reflectând această preocupare pentru copii. De pildă, m-a surprins că, din 300 de copii consultaţi, mai bine de 200 au fost fete. Numai două n-aveau cercei de aur din prima zi de naştere. Cum se naşte copilul, nana are pregătiţi cerceii pe care îi pune imediat. Cu adevărat, este o zonă în care se poate lucra. Am întâlnit acolo o doctoriţă, Mihaela Dumitru, tânără, foarte bună, pe care vreau s-o specializez în gastroenterologie şi endoscopie digestivă, practic ce fac eu în Iaşi. Mai găsim încă un doctor pe care să-l specializăm în ecografie şi, astfel, sper să reuşim să facem un nucleu acolo, de supraspecialitate, în care să rezolvăm cazurile de cardiologie, gastroenterologie, boli pulmonare. Vrem să facem un centru performant, care să limiteze sau chiar să elimine fluxul de pacienţi din Tulcea către Constanţa, Galaţi sau Bucureşti. Normal este ca asistenţa medicală să fie calitativă acolo unde locuiesc oamenii. Voi merge în Tulcea atâta timp cât va fi necesar, până când se va face o echipă acolo, cu o linie de gardă cu care să se poată lucra civilizat.

-Aţi privit în ochii a mii de copii bolnavi. La ce vă gândiţi atunci când atingeţi mâna unui copil aflat în suferinţă? V-aţi simţit vreodată descurajat în faţa bolii din trupul unui copil, poate chiar furios în faţa afecţiunii care întunecă seninătatea copilăriei?

-Bineînţeles. Am avut sentimentul neputinţei şi o tristeţe imensă pentru că, având experienţă, eram conştient şi puteam anticipa limitele profesiei, că nu poţi vindeca şi rezolva toate cazurile. Evident că asta îţi provoacă o tristeţe imensă şi, în acelaşi timp, şi o idee sau o imagine a limitelor în profesia medicală. Dar, pe de altă parte, dacă pun în balanţă zecile şi sutele de mii de copii pe care i-am salvat, părinţii pe care i-am învăţat cum să se dezvolte copiii lor, să nu facă rahitism, să nu devină anemici, supraponderali, viitori diabetici, viitori purtători de boli cardiovasculare, trăiesc o satisfacţie imensă. Oamenii sunt receptivi, numai că trebuie să stai cu ei şi să discuţi, să le explici.

-Care ar fi sfatul dumneavoastră pentru părinţii care vor să-şi crească sănătoşi copiii? Ce ar trebui să facă, la ce să fie atenţi, cum ar trebui să privească şi să se comporte în faţa bolii care, uneori, pune la grea încercare un copil?

-Prima problemă, şi cea mai importantă, este că în România, dar şi în Europa, relaţiile interumane s-au deteriorat în mare parte. Coeziunea familiei este incomparabil mai mică decât în trecut. Interesul pentru această instituţie numită familie, pentru a întemeia familii cu mulţi copii, s-a atenuat, inclusiv în Moldova. Aici, de-a lungul timpului, a fost şi este bazinul demografic al României. Aici s-au născut dintotdeauna cei mai mulţi copii. Unii zic că din cauza sărăciei, dar nu este aşa. Moldovenii au un comportament demografic tradiţional, de a întemeia familii cu mulţi copii. Eu am prins perioada când, la ţară, familiile avea între şase şi doisprezece copii. Nu-şi puneau problema cu ce o să-i crească. Aveţi impresia că erau mai bogaţi? Nu, dar erau bogaţi spiritual. E adevărat că există o responsabilitate mai mare, dar, când se naşte ultimul, primul copil deja se duce la serviciu, şi se cresc unul pe altul. De pildă, Eminescu este al şaptelea născut dintr-o familie de unsprezece fraţi. Dacă se opreau la trei, nu-l mai aveam pe Eminescu. Aşa că, atunci când într-o familie se nasc mai mulţi copii, există şansa ca unul dintre ei să fie genial. Oamenii trebuie să se gândească că populaţia ţării trebuie să existe şi că trebuie să facă trei copii: unul pentru soţ, unul pentru soţie şi unul pentru România.

Un interviu de Gabriel Andronache

 

Repere biografice

Profesorul universitar doctor Marin Burlea s-a născut în comuna Vidra din judeţul Ilfov, pe 8 ianuarie 1949. A absolvit secţia umanistică a Liceului Mihai Eminescu din Iaşi, în 1967, an în care a devenit student al Facultăţii de Medicină Generală, specalizarea Pediatrie. În 1980 îşi începe cariera de medic specialist în cadrul Spitalului Clinic de Copii Sfânta Maria din Iaşi, al cărui directorat l-a asigurat între anii 1990 – 1997 şi 2001 – 2009. Din 1985, este şeful Clinicii de Gastroenterologie al acestui spital. Profesorul Marin Burlea a fost prorector al Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa în perioada 2004 – 2006, iar din 2004 este membru al Senatului acestei prestigioase instituţii de învăţământ medical. Este membru în numeroase organizaţii medicale, din 2009 fiind preşedintele Societăţii Române de Pediatrie. De asemenea, profesorul Marin Burlea a fost senator de Iaşi în perioada 2012 – 2016.

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*