Marea inaugurare de la 1 decembrie a Teatrului Naţional

Publicat de Curierul de Iasi la data de 12/12/2011

Ce sărbătoare era la Iaşi acum 115 ani! Oraşul avea din nou teatru! Acel vechi arsese într-o noapte din anul 1888, fapt pentru care trupa dramatică rămăsese fără scenă, iar ieşenii duceau dorul spectacolelor şi le înduraseră, greu, lipsa.

Ieşenii cunoscuseră farmecul teatrului încă din anul 1832, când fraţii Baptiste şi Joseph Fouraux, veniţi cu o trupă franţuzească, simţindu-se la Iaşi ca acasă, lumea vorbind franţuzeşte, hotărau să rămână aici. L-au chemat pe arhitectul vienez Johan Freywald să transforme în teatru casa lui Lăscărache Costache, zis Talpan, din colţul uliţei bisericii Dancu, situată cam vizavi de actuala intrare la Filarmonică, şi, la 4 decembrie 1832, l-au inaugurat botezându-l Théâtre des Variétés.

Piese „demne şi de scenele Parisului”

Descriindu-l, gazeta „Albina românească” scria că sala era de formă eliptică, avea trei rânduri de loje şi o galerie, ”toate cu gust împodobite” şi astfel „capitala noastră se poate lăuda cu statornicia unui teatru ce este o şcoală, unde, desfătându-se, publicul învaţă cele bune şi care mult înrâurează asupra moralului şi la formarea haracterului”.

Pe scena sa aveau să joace actori aduşi din Paris cât şi ai teatrelor apusene ce treceau prin Iaşi cu turnee spre Kiev, Odessa, San Petersburg. Aici debutau tinerii artişti amatori ieşeni cu spectacole de inspiraţie românească precum „Serbare militară”, la 8 noiembrie 1834, închinată onomasticei domnitorului Mihail Sturza.

În anul 1836, din iniţiativa lui Ghe. Asachi, pentru a se învăţa „muzica şi declamaţia în limba patriei,” s-a format o trupă românească din elevi talentaţi ai Conservatorului Filarmonic-Dramatic care prezenta în anul 1837 vreo două zeci de piese „demne şi de scenele Parisului”, cum constata un călător francez. În februarie 1838, jucau prima operă în limba română: „Norma”, tradusă de cărturarul Ghe. Asachi. Astfel, teatrul avea două trupe.

Din martie 1840, conducerea teatrului luând-o spătarul C. Negruzzi, comisul V. Alecsandri şi căpitanul M. Kogălniceanu, spectacolele în limba română aveau mare pondere iar instituţia devine Teatru Naţional. La unele spectacole participau şi artişti bucureşteni, precum Costache Caragiali.

În anii 1842-1844, celor două trupe alipindu-se şi una „nemţească”, de operă în limba germană, cu actori vienezi, teatrul ieşean – ca puţine altele – avea trei trupe, susţinute cu indemnizaţii de ocârmuirea ţării.

Scena devenind o tribună „de afirmare a sentimentelor patriotice şi biciuire a relelor moravuri”, la 18 ianuarie 1844, trupa românească juca spumoasa comedie „Iorgu de la Sadagura” scrisă de Vasile Alecsandri pentru a combate „străimoamia” sau ”prosteasca izmeneală de a dispreţui tot ce era naţional: limba obiceiuri, jocuri şi chiar Moldova însăşi,” cum mărturisea autorul. În acelaşi spirit, la 22 decembrie 1845, se juca „Iaşii în Carnaval”, piesa lui Alecsandri de inspiraţie ieşeană, în care postelnicul Lunătescu se lupta cu „bonjuriştii,” acei „exaltaţi” ce credeau că „toţi oamenii sunt deopotrivă” şi nimeni „nu-i coborât cu hârzobul din cer”.

Pe scena teatrului din Copou a jucat Sarah Bernardt

În 22 decembrie 1846 se inaugura al doilea locaş al muzelor: Teatrul Naţional din Copou, mai încăpător, amenajat în palatul domnitorului Mihail Sturza, trupelor franceză şi română alăturându-se şi una italiană de operă. Cunoscut în lumea artistică internaţională, teatrul Copoului era frecventat şi de vestite trupe europene precum aceea cu 30 actori parizieni şi vestita artistă Sarah Bernhardt.

Pe scena sa se jucau piese clasice străine şi româneşti ce combăteau nedreptăţile, anacronismele şi susţineau înfăptuirile progresiste, cum a fost eliberarea din robie a ţiganilor, în decembrie 1855, prin ofisul domnitorului Ghica Vodă. Sprijinind cu entuziasm actul revoluţionar, privit cu râcă de unii boieri ce întârziau aplicarea, prin ianuarie 1856, trupa din Copou juca piesa „Ţiganii” scrisă de Gheorghe Asachi. În faţa unui cort, pe fondul muzical al corului din opera „Il Trovatore” de Giuseppe Verdi, bărbaţii băteau la nicovale, iar ţigănicile viersuiau plânsetele robilor ai căror copii erau, adesea, smulşi din braţele părinţilor, înstrăinaţi ca vitele. Scenele, frecvente la moşiile unor boieri, erau atât de tulburătoare încât ruşinau şi pe cei mai îndărătnici oponenţi ai dezrobirii care, întorşi acasă, mustraţi de spectacol, subscriau la legea ce aşeza Moldova în rândul ţărilor civilizate ale Europei, urmată fiind şi de Valahia.

Pe Copou se jucau „Chiriţele” lui Vasile Alecsandri şi romantica operetă „Baba Hârca” de Al. Flechtenmacher, pe textul lui Matei Millo, jucată la 26 decembrie 1848 şi nelipsită apoi din programul Sărbătorilor de iarnă ale Iaşilor de odinioară.

Devotaţi ideilor Unirii Principatelor din 1859, actorii îi netezeau drumul jucând dialogul unionist „Păcală şi Tândală” şi vodevilul „Cinel-Cinell”, cântând „Hora Unirii” şi recitând adesea versurile lui Vasile Alecsandri: „E scrisă în ceruri sânta Unire/ E scrisă în inimi cu foc ceresc/ O! Românie! la a ta mărire/ lucrează braţul dumnezeiesc”.

Fiindcă în zilele acelea actriţele purtau splendide costume populare, spectatoarele din staluri, din lojă şi din galerii le adoptau şi ele umplând sala cu fote elegante şi ii fine din in şi borangic, pe care sclipeau insignele Unirii, teatrul Copoului devenind astfel „Altarul Unirii”.

Aici se jucau, mai târziu, şi comediile tânărului dramaturg I.L. Caragiale: „O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare pierdută!, prezentate de autor mai întâi în şedinţele societăţii „Junimea” de la Iaşi.

Nenorocirea din februarie 1888

Se întâmpla însă nenorocirea din noaptea geroasă de 17/18 februarie 1888, când sobele duduiau şi un coş luând foc, pălălăile prindeau şi acoperişul. Butoaiele cu apă şi sacaua pojarnicilor fiind fără folos, dimineaţa zidurile teatrului din Copou fumegau în suspinele actorilor îndureraţi.

Teatrul de Varietăţi fiind demolat din 1869, trupa Societăţii dramatice se zbătea să-şi ducă mai departe activitatea în sala circului „Sidoli” din centrul oraşului şi pe mica scenă a Teatrului „Pastia” amenajat de Scarlat Pastia în curtea Hanului „Petre Bacalu”, han aflat odinioară pe trotuarul din faţa cinematografului de astăzi „Victoria”.

Dorindu-se de mai mult timp un local teatral în partea centrală a oraşului, edilii îl aveau în vedere dar, lipsindu-le banii şi terenul, înfăptuirea întârzia. În privinţa banilor, s-a găsit soluţia unui împrumut efectuat de Primărie la care se adăuga un ajutor guvernamental, dar rămânea problema terenului. Pentru a se rezolva, la 9 ianuarie 1891, Consiliul Comunal, la propunerea primarului Vasile Pogor, aproba cumpărarea pentru edilitate a Palatului Roznovanu, astfel ca terenul de sub Primărie, împreună cu cel al pieţii din jur, să întregească terenul fostului Teatru de Varietăţi spre a se putea construi noul palat al muzelor. Acestea fiind hotărâte, în octombrie 1891, edilitatea se muta la Roznovanu, vechea Primărie se demola, pornindu-se lucrarea dorită.

În iunie 1892 se lua legătură cu arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer, constructorii a vreo 20 de săli teatrale în Europa (Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg, Darmstadt, Budapesta). Prin iulie 1892, sosea arhitectul Felner pentru a vedea terenul şi a afla dorinţele localnicilor, prin octombrie trimitea planurile teatrului, iar în urma licitaţiei din februarie 1894 Societatea Română de Construcţii începea execuţia.

Fusese grea problema amplasamentului, existând vreo trei variante din care se alegea aşezarea cu faţada principală spre Mitropolie, între cele două principale zidiri, primarul Vasile Pogor preconizând o stradă sau alee. Lipsind fondurile pentru exproprieri, aleea întârzia, cochetul local rămân=nd vreo 75 de ani cu faţada în „dosul grajdului Roznovanilor” – cum ziceau cârtitorii – până prin aprilie 1971, când se realiza esplanada actuală de către primarul Ioan Manciuc.

Zidirea noului teatru terminându-se, prin februarie-martie 1896 artistul vienez Al. Goltz picta tavanele, prin septembrie sosea cortina, opera pictorului M Lenz, terminată de un discipol după decesul acestuia, iar în octombrie 1896 se săvârşea recepţia. Veniseră şi decorurile de la Viena şi costumele de la Dusseldorf, comandate de N. Gane, sub conducerea căruia s-a executat cea mai mare parte din lucrare, fiind primar din noiembrie 1895, primariatul lui V. Pogor încetând în noiembrie 1894.

La ora 1 a amiezii, uşile Teatrului s-au deschis larg

Totul fiind gata, la 1 decembrie 1896, Iaşii trăiau marea sărbătoare a inaugurării somptuosului local, cum puţine teatre aveau în Europa. La ora 1 a amiezii, uşile deschizându-se larg, autorităţile şi spectatorii erau primiţi de arhitecţii Fellner şi Hemler şi constructori, Fellner ţinând discursul de deschidere şi înmânând cheile primarului Nicolae Gane, care avea fericirea să trăiască împlinirea visului înaintaşului său Vasile Pogor şi cuvânta emoţionat. Nu uita să pomenească primul spectacol în limba română prezentat de Ghe. Asachi cu câţiva tineri, la 27 decembrie 1816. Spre amintirea înaintaşilor care au contribuit la înfăptuirea şi înălţarea teatrului românesc, seara, în lumina feerică a instalaţiilor electrice ale sălii şi faţadei, se jucau vechile piese „Muza de la Burdujeni”, vodevil de Costache Negruzzi, „Un poet romantic”, comedie de Matei Millo, „Cinel-Cinel”, vodevil de Vasile Alecsandri, şi se rosteau versuri – toate repetate şi a doua zi.

Teatrul cel nou era locul unde strămoşii petreceau cele mai frumoase ceasuri, desfătându-se şi trăind spectacole ce le ”îmbunau şi cizelau sufletele”. Între marile creaţii ale dramaturgiei universale, se interpretau cu succes şi piesele naţionale, nelipsind nici „Chiriţele”, nici „Baba Hârca” şi bineînţeles nici „Serbările Crăciunului” pregătite cu mărinimie de actorii instituţiei şi prezentate de elevii şcolilor oraşului ce transformau teatrul în „Locaşul Datinilor şi Obiceiurilor Strămoşeşti”.

Lipsind radioul şi televiziunea, Teatrul Naţional era inima ce bătea necontenit pentru promovarea spiritului cultural-educativ, cu largi manifestaţii în lumea şcolară şi universitară.

Credincios tradiţiilor înaintaşilor, amplu dezvoltate, Teatrul Naţional – ce poartă numele poetului şi dramaturgului Vasile Alecsandri din anul 1956 – este prezent în viaţa Iaşului cultural şi a ţării cu spectacole marcante şi festivaluri prestigioase. Zilele acestea, între 28 noiembrie şi 3 decembrie, găzduieşte Festivalul Internaţional „Europa Est de Tot – Reuniuni teatrale”, la care participă teatre din toată Moldova lui Ştefan cel Mare – şi de peste Prut, ce trebuie numaidecât văzute, stimaţi cititori.

„Teatrul îi face pe oameni mai buni,” ziceau străbunii.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*