Lăpuşneanu, strada inspiraţiei

Publicat de Curierul de Iasi la data de 02/12/2014

Martoră a vieţii oraşului, a evenimentelor care au schimbat istoria, strada Lăpuşneanu era o zonă privilegiată, care impresiona. Faima străzii, atmosfera, legendele, amintirile au adus inspiraţii literare, imortalizate în volume numeroase. Acesta a fost şi motivul pentru care, pentru un timp, strada a fost ferită de planurile de sistematizare din perioada comunistă.

Strada lui Sadoveanu
Lăpuşneanu a fost strada care a inspirat, cu vreo zece ani înaintea suratei din Bucureşti (Calea Victoriei), un roman. Mihail Sadoveanu i-a dedicat o tulburătoare evocare: „Strada Lăpuşneanu – Cronică din 1917”, roman tipărit în 1921. La început a fost o simplă „Scrisoare deschisă domnului Lăpuşneanu”, apărută în gazeta România în 1918 şi a fost îndreptată către musafirii bucureşteni care poposiseră pe draga stradă a Iaşului, lipsiţi de înţelegere şi omenie. Romanul înfăţişa viaţa străzii şi a oraşului din neagra perioadă a primului război mondial. Cu toate zilele de durere şi lacrimi, după amiaza, „în strada Lăpuşneanu, o stradă îngustă, cotită şi scurtă” era „un viermăt …de lume… Erau mai ales foarte multe femei tinere, în toalete elegante şi vii. În jurul lor foiau ofiţeri cu dolmane şi tineri cu feţele rase, în corecte straie englezeşti – paltoane largi şi pantaloni cu dungă şi manşetă… Era întreg Bucureştiul aici, toată Calea Victoriei, vioaie şi veselă, murmurând, salutând, observându-se pe sub gene încondeiate şi prin monocluri cu luciri ciudate”. Deşi în jur războiul se simţea din plin, pe străzi trecând căruţele cu morţi şi lungi şiruri de soldaţi răniţi, strada Lăpuşneanu era o oază din alte vremuri, „era numai o expoziţie de haine, zâmbetele lui frumuseţi… Automobilele treceau încolo şi încoace”. Cumplita amărăciune a acelor zile avea să cuprindă şi Lăpuşneanu, pentru că aici, la sediul gazetei „România”, erau tipărite lungile liste cu soldaţii căzuţi sau dispăruţi în lupte, iar soţiile, mamele şi surorile veneau pentru a cerceta numele înscrise în speranţa că nu îl vor găsi pe al lor.

În sălile berăriei Bragadiru, în perioada primului război, a fost redacţia gazetei România, la care colaborau majoritatea scriitorilor ce se aflau la Iaşi. A fost ziarul oficial al Marelui Cartier al Armatei

În sălile berăriei Bragadiru, în perioada primului război, a fost redacţia gazetei România, la care colaborau majoritatea scriitorilor ce se aflau la Iaşi. A fost ziarul oficial al Marelui Cartier al Armatei

„România”, ziarul scriitorilor
Gazeta România a fost editată de Marele Cartier al Armatei, de unde şi caracterul de publicaţie oficială bine informată, şi avea redacţia la numărul 33 pe Lăpuşneanu, în sălile fostei berării Bragadiru. Era condusă de Mihail Sadoveanu, iar la redactarea materialelor, citite de ostaşii fronturilor şi de ieşeni, participau mai toţi scriitorii aflaţi în oraş. Despre activitatea gazetei aveau să povestească majoritatea martorilor vremii şi colaboratorii, între care şi George Lesnea şi Ion Minulescu. Ultimul avea să publice şi un roman inspirat din perioada războiului la Iaşi: „Roşu, galben şi albastru”. Aici, Minulescu a descris atmosfera din capitala războiului, a mizeriei şi tristeţii, dar şi a ridicării entuziasmului. „E luna mai. La Iaşi a înflorit parcă amintirea trandafirilor de altădată. Armata noastră refăcută a început să înlocuiască pe front unităţile ruseşti de care Comandamentul Superior nu mai este sigur (începuse revoluţia). Pe strada Lăpuşneanu trec regimentele de vânători. Soldaţii cântă din gură şi din frunze. O altă frunză de stejar îi înfrăţeşte parcă cu pădurile din mijlocul cărora s-au desprins. Toţi sunt la fel. Parcă toţi n-ar fi decât acelaşi ţăran multiplicat în rândurile regimentului ce parcă nu se mai sfârşeşte. Redactorii de la ziarul Marelui Cartier au ieşit pe trotuar ca să-i aplaude…”.

Vieţi intrate în literatură
Cum a scris acelaşi Ion Minulescu, pe timpul războiului, Iaşul fusese „transformat într-un vast dormitor de seminar”, în care refugiaţii bucureşteni ca şi seminariştii, nedezmeticiţi din vâltoarea în care fuseseră aruncaţi, invocau „pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului la fiecare pas”. Strada Lăpuşneanu, ca de fapt întreg oraşul, găzduia numeroşi musafiri. Printre ei pe Nicolae Iorga, care şi-a editat aici ziarul „Neamul românesc”, generali şi oficialităţi, profesorul Iorgu Iordan şi chiar Zizi Lambrino, „amica” prinţului Carol al II-lea.
Pe Lăpuşneanu, la Jockey – Club, şi-au petrecut viaţa şi unii dintre eroii romanului „Landoul cu blazon”, scris de Aurel Leon, cât şi ai romanului „Concina prădată” – cronica unui Iaşi la 1900, publicat de scriitorul Teodor Scorţescu. Cofetăria Tuffli, consumurile Smirnov şi Ermacov erau punctele de referinţă, iar strada puntea de legătură. Una dintre eroine, Raşela, avea pasiunea promenadei pe Lăpuşneanu, în fiecare zi „fâţâindu-se măcar de zece ori între Piaţa Unirii şi Tuffli”. De aici nu lipseau nici eroii romanului „Turnuri de apă”, scris de Sandu Teleajen în 1934 care intrau în vorbă cu domnişoarele aflate la promenadă.

Umorul lui Caragiale
O remarcabilă amintire a atmosferei Iaşului a oferit-o Caragiale, care povesteşte în schiţa „Monopol” întâlnirea cu prietenii ieşeni la consumul Ermacov, de la intrarea pe Lăpuşneanu dinspre Piaţa Unirii. Venind de la Berlin în mai 1907, Caragiale a poposit la Iaşi. A vizitat redacţia „Opinia”, situată peste drum de Mitropolie, de unde, pe străzile inundate de o ploaie torenţială, a plecat cu o trăsură către Lăpuşneanu. La acea vreme erau celebre două prăvălii. Smirnov îşi avea consumul în partea de sus a străzii şi aici mergea elita Iaşilor, parlamentarii colegiului I, iar la Ermacov, aproape de Piaţa Unirii, veneau intelectualii, membrii colegiului II. Aici a oprit şi conu’ Iancu notând: „Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi profesiuni liberale. Aşteaptă aici de mult, să se oprească potopul şi, aşteptând, iau aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş şi gustă mezeluri, salam, ghiudem, caşcaval, măsline”. Şi Caragiale a continuat descrierea: „şi aperitive şi mezeluri şi vorbă şi discuţie asupra situaţiunii dificile în care se găseşte ţara […] şi-n faţa atâtor reforme ce această situaţiune le reclamă imperios, dacă ne putem pronunţa astfel şi apoi asupra trecutului, prezentului şi viitorului, ideilor şi programului fiecărui ales şi fiecărui candidat – şi dezbateri şi vorbă, şi aperitive şi mezeluri şi aruncăm sâmburii pi gios!”. La final, într-o trăsură asemănată cu o gondolă, amicul, bine făcut, mărturisea scriitorului c-avea o idee de reformă: „nu mai me`ge, monşăr cu ţăranii… S`beţivi !… Teb`e un monopol al… al… al… (gondola se clatină) al.. ac`cololului…”. Conu’ Iancu a preluat ideea reformei şi a transformat-o într-o schiţă cu umor irezistibil. A fost publicată pentru prima dată tot la Iaşi, în ziarul Opinia, la 16 noiembrie 1907, sub titlul „Cronică”. Mai apoi avea să fie inclusă în volumul „Schiţe nouă”, în 1910.

Rebreanu şi întâlnirea transformată în roman
Parcurgând Lăpuşneanu, scriitorul Liviu Rebreanu a găsit ideea romanului Adam şi Eva, despre care a mărturisit că îi este cartea cea mai dragă. „Pretextul romanului Adam şi Eva e o scenă trăită prin septembrie 1918 la Iaşi. Pe strada Lăpuşneanu, pe o răpăială de ploaie, am întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari, parcă speriaţi, care mă priveau cu o mirare ce simţeam că trebuie să fie şi în ochii mei. […] Nu ne-am oprit, deşi am fi dorit amândoi… Până ce am ajuns acasă, în strada Păcurari, am şi botezat-o pe necunoscuta mea cu un nume romanţios, iar din întâlnirea cu ea am turnat repede o nuvelă. Urma mai apoi romanul”, a spus romancierul despre geneza volumului Adam şi Eva. (un articol de Ion Mitican)

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*