La doar 20 km de Iaşi zac în uitare Băile de la Ungheni

Publicat de Curierul de Iasi la data de 24/06/2010

Cronica unui vechi iesean – Ion Mitican

La doar 20 km de Iaşi zac în uitare Băile de la Ungheni

Venind vara şi apropiindu-se zilele vacanţei, mulţi dintre noi îşi caută un loc de odihnă, de întremare şi refacere. Aşa procedau şi străbunii, numai că tentaţiile depărtărilor erau mai mici, fie pentru că drumul era prea lung cu mijloacele de transport de pe vremuri (poştalionul, trăsura sau trenul), fie că nu-i ţineau buzunarele sau nu doreau să părăduiască bănuţii munciţi, irosindu-i pe meleaguri străine. De obicei boierii şi corifeii politici mergeau la moşii, iar cei de rând la bunici şi neamuri la ţară unde copii aveau gorgoaze din belşug, lactate şi ouă pentru hrană, păduri de hoinăreală, iazuri de bălăceală şi spaţii imense de joacă. Cei ce doreau vilegiatura îi aştepta Slănicul Moldovei, faimoasa staţiune aflată pe atunci sub oblăduirea Eforiei Sfântului Spiridon şi care, vara, devenea un animat cartier ieşean, unde se întruneau mii de târgoveţi poftitori de ape minerale sau numai de aerul reconfortant al nesfârşitei păduri de conifere. După cura de la Slănic urmau câteva zile de penitenţă la mănăstirile nemţene Agapia, Văratic sau Neamţ, după care vilegiaturiştii, fericiţi, se întorceau acasă, având ce povesti până la Crăciun.

Nu rămânea fără vacanţa nici mulţimea celor cu posibilităţi financiare precare şi fără nemuri la ţară. De ei avea grijă edilitatea, care se preocupa ca toţi locuitorii urbei să aibă o vara plăcută. Astfel, pe la 1880, a dat vânt unor amenajări balneare pe malul Bahluiului, permiţând unor „antreprenori” să închirieze postate din râu şi să amenajeze scăldători, cu diguri din pământ, plaje şi garduri din stuf. În acest context s-au născut şi Băile de Nămol din spatele gării Leţcani, cât şi staţiunile de ape minerale Breazu şi Mircea.

Nu mai puţină importanţă aveau scăldătorile Prutului, vestit pentru apele sale binefăcătoare pentru femei şi-n care, pe la 1840, se îmbăia şi nevasta domnitorului Mihail Sturza, doritoare de urmaşi, cum povesteşte Iacob Negruzzi.

Scăldătoarea Unghenilor, la care boierii mergeau cu trăsurile, iar „prostimea” cu harabalele evreieşti – căruţe cu o mare platformă pe care călătorii stăteau cu picioarele atârnate -, lua mare amploare după deschiderea liniei ferate Iaşi-Ungheni. O ajutase primarul Nicolae Gane (1872-1876), scriitor junimist şi edil pasionat de îmbogăţirea şi înfrumuseţarea Iaşilor şi despre care gurile rele spuneau că nu visa noaptea decât lucrări care „să-l prefacă în Paris”, motiv pentru care a fost ales primar de vreo cinci ori, lui datorându-se înzestrarea oraşului cu asfalt, curent electric, tramvai, apă de la Timişeşti, plantaţii stradale bogate, esplanada Râpa Galbenă pe locul unei râpe hidoase, cât şi ascunderea sub o placă de beton a urâciosului râu Cacaina.

Cu trenul la scăldătoarea de la Ungheni, din 1874

Observând norocul Iaşilor de a avea doar la vreo 20 km Prutul, râu cu ape bogate, montane, într-o zi, luând cu dânsul tehnicii Primăriei, consilieri şi câţiva locantieri s-au întâlnit cu primarul şi gospodarii Unghenilor, îndemnându-i să transforme satul în localitate balneară. Primăria ieşeană acorda asistenţa tehnică şi medicală contribuind cu unele materiale şi lucrători la amenajarea plajei şi a unor locuri de acces la apă. Ajuta, de asemenea, obţinerea formalităţilor de acces la râul folosit şi pe atunci drept graniţă, Basarabia fiind ocupată de Rusia ţaristă, până în 1918.

Negustorii puneau la cale primele locante, iar hotelierii ajutau localnicii să amenajeze locuri pentru adăpostirea amatorilor de şedere îndelungată. La rândul ei, administraţia căii ferate introducea „trenurile de plăcere” Iaşi-Ungheni, cu vagoane deschise în trei culori, din care călătorii aveau a privi priveliştea ce defila în goană pe lângă ei.

Din ziua de 4 august 1874, a deschiderii liniei ferate, scăldătoarea de la Ungheni intra în rândul localităţilor balneare cu mare atracţie în lumea Iaşilor de altă dată. Pomenind-o, Rudolf Suţu, cronicarul Iaşilor de odinioară scria: „Distracţiile ieşenilor în timpul verii erau multe. Cea mai de seamă era trenul de plăcere la Ungheni. Cu 1 leu 50 bani te ducea trenul la Ungheni, el având atunci 35 până la 40 vagoane, toate pline de lume. La coborârea din tren în gara Ungheni, primeau pe vizitatori vestitul lăutar Arghir şi filigornistul Curechi, care cântau în grădina lui Sinică. Alt taraf cânta pe malul Prutului celor ce se prîmblau cu barca pe apă. Mesele în grădinile lui Sinică şi Zamfir erau neîntrecute” („Iaşii de odinioară”).

Satul avea restaurante cu grădini umbroase în care se putea mânca mai bine ca la mama acasă mâncăruri obişnuite sau de peşte.

Spre bucuria „pescarilor”, sătenii aveau iazuri cu crapi, cleani, ştiuci, cegi şi chiar somni, în care undiţarii fără „noroc” la Prut şi-l „regăseau” pe malul lor. Unele, amenajate ca bazinele de ştrand, destinate mai ales îmbăierii copiilor şi femeilor, aveau apa curgătoare ca şi Prutul din care o circulau prin nişte ţevi.

Vacanţele Unghenilor prilejuiau şi incursiuni la o stână cu caş dulce sau la vestitele grădinării şi harbuzării dintre Bosia şi Bohotin. Pătlăgele, vinete, chiperi şi faimoasele ţeline cât sfecla de mari umpleau panerele vizitatorilor chemaţi să înjunghie câte o harbuzoaică tărcată m cu miez zaharat dulce ca mierea. Cât despre miere, nu lipsea nici aceasta, căci în pajişti se înşirau cârduri de ştiubeie cu faguri parfumaţi de menta covoarelor luncii sau din lanurile cultivate pentru hrana drogheriilor şi fabricilor de săpun. Mierea, ca şi lumânările din ceara verzuie, cu parfum de mentă, răsucite de un localnic, erau deliciul serilor ieşene de Crăciun.

Râul fiind odinioară navigabil, se făceau plimbări pitoreşti cu barca de-a lungul luncii – descrisă cu romantism de Mihail Sadoveanu -, amatorii de excursii lungi putând coborî spre Galaţi sau urca către vama Sculenlor unde se amenajaseră alte „băi”. Se putea admira podul feroviar de peste râu construit prin 1876, după planurile celebrului arhitect Eiffel, autorul turnului din Paris şi al hotelului Traian de la Iaşi sau se vizita orăşelul Unghenii, de pe celălalt mal.

Băile au luat mare avânt între anii 1918-1940

Ziua harbujilor de la Probaje (2 august), prilejuia o întrecere între grădinari, cel mai mare pepene (de 20-30 kg) fiind premiat după care se tăia şi împărţea privitorilor, urmând apoi o bogată jertfă de harbuji şi zămoşi cu parfum de ananas. Pescarii aveau şi ei o zi în care îşi arătau talentele la prins şi apoi la pregătirea celei mai gustoase mâncări, pe un loc apropiat de plajă instalându-se grătare şi pirostii pentru tigăile cu peşte şi mămăligi.

Ca în orice staţiune, în preajma vilegiaturiştilor foiau sumedenie de negustori localnici şi ieşeni precum vestitul pitar Andreilici care nu uita să anun]e: „Băile Ungheni. Anunciu. Subsemnatul aduc la cunoştinţa vizitatorilor băilor de la Ungheni că până la 1 august voi pleca în fiecare marţi, joi, sâmbata şi duminică la Ungheni cu trenul de 4 ore 20 minute cu pâne lungă, franzele, colaci şi cu faimoasele „trei chifle dece bani”. Cu stimă Andreilici Alexandru” („Curierul” 8/20 iulie 1883).

Seara se organizau baluri la ”Pavilion” sau la „Otelul Arghir”, unde vilegiaturiştii ”melange de monde” adică „ieşeni din centru şi din periferie” sau din „toate treptele sociale” dansau „cotillon, valsuri şi cadrile” sub comanda unor maeştri, cum nota, încântat, un gazetar de la „Liberalul” din 20 iulie 1900.

Pentru scăldat se amenajase o porţiune de mal cu plajă, nisip fin şi funii de „mântuire” legate de ţăruşi astfel încât amatorii de înot mai în larg să aibă de ce se ţine spre a nu fi duşi de apele râului. La mijloc erau balize de avertizare a graniţei şi chiar plase adânci până la doi metri pentru a împiedica trecerile frauduloase (între anii 1812 şi 1918 când Basarabia s-a aflat în imperiul rusesc), de-a lungul cărora privegheau „scăldătoarea” bărcile de salvare, numite de „scăpare”, în limbajul timpului. Băile au luat şi mai mare avânt între anii 1918-1940, când Basarabia revenise la România.

Malul Prutului ar putea deveni un „litoral” cu căutare la vreme de criză

Desfiinţată din cauza ultimului război, pitoreasca staţiune a Iaşilor a fost uitată şi doar unii localnici mai merg la scăldat, plaja aflată în dreapta podului de cale ferată, se întindea spre sud, unde există şi astăzi acoperită de iarbă şi umbrită de plopi, monumentali. Apa curge lin şi răcoroasă ca şi odinioară. Lipsesc doar amenajările care fără prea multe eforturi pot transforma zona într-un loc de plăcută petrecere şi reconfortare pentru ieşeni şi sursă de mari venituri pentru localitate şi Primăria comunei. Atraşi de frumuseţea luncii Prutului, unii ieşeni merg cu maşinile la Sculeni, unde se pot îmbăia.

Pentru început s-ar putea marca locul de acces la apă, şi amenaja plaja, curăţându-se nisipul de buruiene şi reglementându-se formalităţile din zona graniţei. Bărcile cu motor ar oferi splendide plimbări pe cursul încântător al râului cu popasuri în tradiţionale centre viticole, bălţile repopulate cu peşte ar asigura hrana vilegiaturiştilor şi bucura pescarii, investitorii ar putea construi pensiuni satul putând deveni un atrăgător centru turistic rural, satelit al Iaşilor. Pe traseu circulă un tren elegant. E nevoie doar de un întreprinzător care să înceapă acţiunea şi poate de un dregător care să urmeze exemplul lui Gane. Mai sunt câteva zile şi vara e în toi, iar malul Prutului ar putea deveni un „litoral” cu căutare la vreme de criză. Haideţi să-l reînviem!

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , , , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*