La 7 martie 1902, Iaşul primea „Podul lui Eminescu”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 13/03/2012

Străjuită de mănăstirile Galata şi Cetăţuia şi de culmea zdrelită a Repedei, „cu tâmplele albite ca un vulcan” adormit, imensa vale a Bahluiului de odinioară (pe care acum se înalţă pădurea de blocuri), îşi preschimba mereu straiele arătând ochilor tot altă şi altă înfăţişare, la fiecare anotimp.

Cuprinsă de apele ieşite din matcă, primăvara era ca un fluviu uriaş, cu vâltori năprasnice şi rostogoliri repezi ce-şi căutau uneori făgaş până spre strada Moţoc, zisă, mai încoace, Uzinei. Vara se transforma într-o câmpie de smarald, cu iarbă fragedă, ochiuri smălţuite de apă cristalină şi nesfârşite păduri de rogoz, trestie şi păpuriş, în care vieţuiau sumedenie de peşti, cârduri de raţe şi felurite vietăţi printre care păşeau tacticoşi nenumăraţi cocostârci şi bâtlani. Tunsă de blana vălurită a trestiilor şi păpurişului mutată pe acoperişurile din târg, toamna părea un cojoc peticit de molii şi nesăţioase gângănii. Iarna devenea o nesfârşită oglindă, cu sclipiri diamantine, pe care îşi încercau norocul, la copci, pescarii, făceau gheţuşuri cârdurile de copii şi largi patinoare târgoveţii, unul celebru fiind lângă palatul nemţesc al Gării.

Cercetând încântătoarea privelişte, „rezemat cu coatele pe bara” de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte dinspre Cişmeaua Păcurari, uneori putea fi văzut poetul Mihai Eminescu. Acolo îl găsea într-o zi Gh. Popa Radu. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: „Ce să fac… admir natura; uite domnule Radu, spune-mi, cine ar fi în stare să-mi puie pe hârtie tabloul acesta care ni se prezintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziţie frumoasă are Iaşul! De aş avea eu bani, aş pune să se facă un pod de aici până pe dealul Galata. închipuie-ţi, când acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce privelişte frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi pereche!” („O amintire din viaţa lui Eminescu”, „Arhiva”: nr. 5-6, 1900)

Alteori se oprea în locul numit Râpa Galbenă, unde se prăvăleau, ca într-o cascadă lutoasă, pâraiele înfrăţite de pe dealul Copoului.

Primarul Gane cere aprobările, face un împrumut şi începe lucrările

Malul râpei sfârtecat de ape urca mereu spre târg, muşcând în fiecare primăvară şi toamnă ogrăzile caselor apropiate, încât unii târgoveţi, mai sperioşi, vedeau sfârşitul „capitalei” prăbuşită în uriaşele prăpăstii de la Râpa Galbenă şi până la Râpa Pivigheţoaiei (căscată în preajma uliţei Talpalarilor, zisă apoi Săulescu), ce se adânceau mereu. Ca să le ostoiască iureşul spre casele lor, vecinii zvârleau în ele tot ce le prisosea, prin ogrăzi: gunoaie, strohul animalelor, necurăţeniile grajdurilor şi chiar pe răposaţii lor locatari. La prima ploaie însă acestea călătoreau spre Bahlui, lăsând malurile golaşe şi Râpa tot mai adâncă, muşcând hulpavă din malul Copoului. Deşi se făcuseră mai multe propuneri şi încercări pentru a se închide aceste „răni” ce se întindeau ca o „pecingine” pe faţa Iaşilor, vrednic de ispravă s-a arătat primarul Neculai Gane.

Hotărât să dea oraşului un aspect civilizat, după ce în ce s-a preocupat de şoseluirea şi asfaltarea străzilor, iluminarea cu electricitate, instalarea tramvaielor, realizarea mult doritei pieţe din faţa hotelului Traian (Piaţa Unirii) şi aducerea apei, în al patrulea mandat (1895-1899), primarul Gane şi-a propus şi asanarea Râpei Galbene. Lucrarea avea drept scop să igienizeze locul, să-1 înfrumuseţeze şi să creeze o legătură directă, printr-un bulevard modern, între Gară şi strada Copoului. La cererea sa, inginerul şef Charles Chaigneau, din Serviciul Tehnic, i-a prezentat  un raport, aprobat la 9 septembrie 1897, şi apoi planurile lucrărilor de canalizare, iar arhitectul I. Vignali, pe cele ale unei Esplanade. La 3 martie 1898, Consiliul Comunal le dădea girul şi a doua zi porneau spre Bucureşti.

Cu toate că lipseau fondurile, vreo 400.000 lei, la intervenţia lui Neculai Gane, Ministerul de Interne şi Consiliul Tehnic Superior – prin Jurnalul din 9 aprilie 1898 – încuviinţau execuţia proiectelor.

Astfel, în aprilie, ziarele, precum „Ecoul Moldovei”, anunţau datele licitaţiilor: 25 iunie pentru „construirea zidului de susţinere şi a scărilor” (lotul 1) şi 26 iunie pentru „canalizare şi terasamente” (lotul 2). La ele participau cei mai activi antreprenori ai Iaşului, Virgil Hălăceanu câştigând lotul 1, iar M. Manoliu cu Tobias Rosenthal, lotul 2, supravegherea şantierelor revenind inginerului I. Petrazoli, înlocuit uneori de arhitectul Vignali.

Acum 110 ani, autorităţile făceau recepţia finală

Din cauza izvoarelor subterane, lucrările se anunţau dificile, fiind necesară realizarea canalizării până în faţa gării şi deversarea în Bahlui. Prin august 1898, lucrările erau în toi. Cu acest prilej, se deschideau două străzi noi: Regimentul 13 (astăzi Silvestru) şi Griviţa (acum Străpungerea Silvestru) pentru trecerea canalelor.

La rândul lui, zidul de sprijin al malului, cu balustrade, „cerdac” şi două rânduri de scări în „amfiteatru” fusese început şi se turnau insistent fundaţiile adânci cu lărgime de 2 metri. Primăria împrumutase 290.000 de lei. Mişcările politice înlocuindu-l pe N. Gane cu Al. Bădărău, în aprilie 1899, deşi apăruseră unele polemici, lucrările continuau.

Imensul zid şi scările se terminau prin noiembrie 1900, recepţia provizorie săvârşindu-se la 1 martie 1901. Urmând anul de garanţie, cu unele finisaje şi completări, la 7 martie 1902, se făcea şi recepţia definitivă, Iasul primind o „splendidă lucrarea arhitecturală”, cum scriau gazetele.

Încântat de realizare, noul primar C. B. Penescu (aprilie 1901-1904) trimitea pe adresa antreprenorului Virgil Hălăceanu (strada Albă nr. 33) o scrisoare de mulţumire (20 martie 1902). Merita, căci talentatul constructor ieşean se luptase din greu aproape 5 ani cu terenul fugitiv, năvala apelor, împunsăturile gazetelor şi întârzierea plăţilor. Esplanada cu cerdac înalt de belvedere, balcoane, nişe şi monumentale scări laterale, mărginite de balustrade pentru lămpi electrice şi statui, domina întreaga vale – lipsită de mari clădiri pe atunci – şi înlesnea o încântătoare privelişte către palatul veneţian al Gării. Fântânile arteziene, de la picioare şi din balcoanele scărilor, susurau necontenit în jocul luminilor, iar stropii unui izvoraş limpede sălta printre pietricelele minicascadei de sub corpul central. O inscripţie plănuită sub stema vechiului Iaşi urma să consemneze numele realizatorilor şi al celor doi primari, rivali politici, care n-au avut fericirea inaugurării definitive cu ei în scaunul cârmuirii oraşului.

„Podul lui Eminescu” sau „Cerdacul lui Gane”

Scurtând drumul dintre strada Copoului, în curs de aliniere, şi noul bulevard deschis spre gară, se tăiase şi o stradă directă din Păcurari la Esplanadă.

În terenurile laterale, pe care se dorea continuarea altor balustrade – dar nu erau bani – se făceau plantaţii iar, la vale, pe partea dreaptă a noului bulevard, către gară, se croia o grădină publică, cu arbuşti, flori şi bănci (înlocuită apoi de locuinţele şi Clubul CFR). Chiar din primele zile ale ridicării, în vara anului 1900, „Cerdacul” de la Papa Galbenă devenise loc de atracţie al ieşenilor şi punct de întâlnire al vizitatorilor dornici să admire „delta Bahluiului” plină de vietăţi.

Fiindcă în vara anului 1900 revista „Arhiva” publicase amintirea lui Gheorghe Popa Radu despre ideea poetului Mihai Eminescu de a se realiza un loc de belvedere, spre imensa vale, unii târgoveţi începeau să-i spună „Podul lui Eminescu” sau „Esplanada Mihai Eminescu”, iar alţii „Cerdacul lui Neculai Gane”. Trecând peste aceste nume romantice, potrivit obiceiului timpului, unele dintre marile lucrări se închinau casei Regale, autorităţile numind o vreme esplanada „Principesa Măria”, strada care venea de sus numindu-se „Regina Elisabeta”.

Avariile periodice ale lucrării provocând legături jurnalistice necuviincioase, a rămas numele vechi, Râpa Galbenă, gravat şi pe unele ilustrate.

Întreţinerea şi refacerea periodică a unor părţi din Esplanadă, rupte deseori de şuvoaiele Copoului care coborau, vara, însoţite de pietroaie, lemne şi capace de canal, lovind stâlpii balustradelor, cereau mereu cheltuieli.

Aşa cum se întâmplase chiar în timpul lucrărilor din vara anului 1900, când au apărut crăpături în zid, iar balustradele au trebuit să fie refăcute, alunecarea terenurilor şi presiunea uriaşă a dealului constituiau pericole distrugătoare pentru existenţa Esplanadei. Ziarele strigau mereu, ca „Opinia” din 16 septembrie 1927: „Se năruie Râpa Galbenă”. La 30 octombrie 1904, Anton S. Savul, inginerul şef al Comunei, semnala primarului reapariţia vechilor crăpături, concluzionând că „denotă o mişcare atât a terenului, cât şi a zidului din Râpa Galbenă”. Şi mai sever, un proces verbal din 26 ianuarie 1905 arăta Consiliului Comunal că întreaga lucrare „e ameninţată cu prăbuşirea”.

Una dintre soluţii propunea să se construiască la bază contraforturi sau nişte pinteni uriaşi, cu drenuri mari şi costisitoare de stabilizare a dealului.

Aceasta însă cereau fonduri însemnate pentru bugetul sărac al Primăriei. Frumoasa lucrare, imaginată de Mihai Eminescu şi concepută de Nicolae Gane „într-o noapte senină din luna august” („Evenimentul”, 14 septembrie 1897), devenise o „problemă” pe capul administraţiei locale. Salvarea avea s-o aducă, peste ani, Regionala CFR, cum vom povesti mai târziu.

Lucrări de reparaţii s-au executat însă mereu, penultimele între anii 1987-1989, când s-a săvârşit şi extinderea cu aripa laterală dinspre strada Banu, iar ultimele, între 2006 – 2007.

Ion Mitican

Comments

comments



1 Comentariu

  1. Andrei

    Tot respectul pentru domnul Ion Mitican !




*