Istoria unionistă a Palatului de pe strada Lăpuşneanu

Publicat de Curierul de Iasi la data de 22/09/2014

Remarcabilă prezenţă pe actuala stradă Lăpuşneanu, clădirea Muzeului Unirii păstrează o poveste fascinantă. Deşi folosit ca palat domnesc doar 6 ani (1859 – 1865), imobilul are o impresionantă istorie unionistă.

În perioada interbelică, fostul palat domnesc aparţinea Creditului Urban, care amenajase magazine în saloanele de la parter

În perioada interbelică, fostul palat domnesc aparţinea Creditului Urban, care amenajase magazine în saloanele de la parter

Creditul Urban
În perioada interbelică, imobilul păstra amintirea domnului unirii şi a prezenţei regelui Ferdinand la Iaşi. Prezentul era însă al comerţului şi al bancherilor. Palatul era ocupat de Creditul Urban, iar în saloanele de la parter erau găzduite magazine elegante.
Într-o mică gheretă a fostului palat domnesc era, prin anii 1923, Librăria Românească I.V. Ionescu. Se remarca prin cărţile poştale şi timbrele pe care le vindea, dar ochiosul comerţ cu ilustrate nu era foarte profitabil. Aşadar, viaţa librăriei depindea de comerţul cu mărcuţe, fiind aproape de clădirea în care funcţiona societatea Creditul Urban. Ca orice instituţie bancară împrumuta bani, luând drept ipotecă case şi felurite imobile, care ajungeau de cele mai multe ori în proprietatea Creditului, după ce impricinaţii nu mai reuşeau să achite împrumutul. Din această cauză, pe la începutul secolului trecut, majoritatea fostelor case boiereşti se aflau sub stăpânirea Creditului Urban. Chiar şi sediul din strada Lăpuşneanu îl avea în posesie tot pe seama unui împrumut făcut de urmaşii Ecaterinei Ghica, fosta proprietară a casei lui Mihalache Cantacuzino – Paşcanu şi folosită, între 1859 şi 1865 ca Palat Domnesc.
Birourile Creditului instalându-se în frumoasele încăperi ale etajului, marile săli ale parterului erau scoase la închiriat şi, astfel, au fost ocupate de bogate şi elegante magazine, precum librăria Maugush, un luxos magazin de bijuterii şi librăria Ligii Culturale în anii ultimului război. De altfel, după 1937, la etaj s-a deschis un muzeu al Unirii, adunând mărturii valoroase din vechile saloane boiereşti.

Casă boierească
Clădirea, cunoscută azi ca Muzeul Unirii, poartă o îndelungată poveste de casă boierească, fiind stăpânită de o serie de familii importante. Construit la începutul secolului XIX într-o cuprinzătoare grădină avea vecini: la răsărit locul bisericii Mitocul Maicilor, la nord cimitirul Bisericii Banu, la sud acareturile Consulatului Rosienesc, iar la vest Uliţa Sârbească, fosta denumire a străzii Lăpuşneanu în făgaşul căreia s-a şi găsit după îndreptarea şi lărgirea acesteia. Clădirea exista în 1819, când inginerul hotarnic Ioseph Bayardi a întocmit planul oraşului Iaşi. Acesta este considerat şi autorul clădirii, între anii 1806 – 1808, pentru primul stăpân, Costache Catargiu, mare logofăt pe vremea domnitorului Ioniţă Sturza. De la acesta, clădirea a trecut la hatmanul Constantin Palade, care însă nu a stăpânit-o mult timp.

Întâmplare dramatică
În octombrie 1831, palatul a fost scos la vânzare şi, în primăvara anului următor, a fost cumpărat de spătarul Mihalache Cantacuzino – Paşcanu cu 120.000 lei. Mai mult de 25 de ani, familia spătarului şi-a avut aici reşedinţa de la Iaşi. La decesul lui Mihalache, în 1857, clădirea a fost moştenită de soţia acestuia, Maria, fostă Ghica, din familia lui Dimitrie Ghica din Trifeşti. Casele au fost dăruite, mai apoi, celor două fiice ale spătăresei. Una dintre ele, Aglaia Plagino, a renunţat la partea sa din clădire, aşa cum arată împărţeala din 4 ianuarie 1866, toată aşezarea trecând pe numele Ecaterinei Ghica. O poveste zbuciumată va marca viaţa aceastei moştenitoare. Căsătorită în 1838 cu Nicolae Ghica Comăneşti a devenit mamă a patru băieţi, iar din 1851 a rămas văduvă după o întâmplare dramatică. Soţul său s-a sinucis în urma unui aprig joc de cărţi în care a pierdut moşia Comăneşti ce cuprindea nu mai puţin de  94.000 de hectare. Palatul de pe Lăpuşneanu a rămas mai mult pustiu după decesul lui Mihalache Cantacuzino, spătăreasa preferând să locuiască la moşia de la Cepleniţa. Aşa se face că, în ianuarie 1859, casele au fost închiriate, cu bucurie, pentru a servi de reşedinţă domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care nu avea un domiciliu personal în Iaşi.

Tradiţie unionistă
Casa avea deja o tradiţie unionistă, spătarul Mihalache fiind un fervent luptător al acestei idei. Vorbind despre pregătirele pentru marele eveniment al Unirii, Nicolae Gane scrisese: „Centrele noastre de întrunire şi consfătuire erau la Iaşi la răposatul Mihalache Cantacuzino Paşcanu, în casele căruia s-a subscris actul solemn al Unirii, iar în judeţul Suceava, la mănăstirea Slatina, unde era egumen Calinic Miclescu” (Amintiri din timpurile Unirei).
Adunaţi în casa lui Paşcanu, se sfătuiau unioniştii încă din anii domnitorului Grigore Ghica Vodă. O întâlnire de mare importanţă s-a petrecut la 30 mai/11 iunie 1856, participând vreo 170 de ieşeni de vază, „pătrunşi de necesitatea ca moldovenii să înţeleagă în acest moment despre adevăratele lor dorinţe şi nevoi”. Între ei se aflau politicieni, boieri, negustori şi cărturari. Printre aceştia erau nume care au rămas în istorie: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, D. Ralet, Grigore Cuza, G. Sion, Scarlat Pastia. Cu toţii găseau „de cuviinţă ca lucrările să se încredinţeze unui comitet diriguitor”. Se semna astfel actul înfiinţării Comitetului Unirii (1856) cu legământul: „Unirea Principatelor sub un prinţ străin, dintre familiile domnitoare în Europa, afară de dinastiile staturilor megieşe”.
Gazeta „Steaua Dunării” a relatat evenimentul: „Ieri, s-au adunatu în casele D-sale Spat. Mihalache Catacuzinu unu număru de persoane unite în ideea de a constitui o societate pentru lăţirea încă mai multu a opiniei că numai prin Unirea Domniilor Moldovei şi Ţării Româneşti, sub unu singuru domnitor, se voru putea odată statornici aceste ţări surori spre binele viitoriu al tuturoru”.

Unionişti şi antiunionişti
Nestăvilită, în anul următor, ideea Unirii a adunat tot mai mulţi adepţi şi a devenit un crez puternic. Acţiunile unioniste s-au extins şi s-au intensificat. S-a pornit şi lupta înverşunată între susţinătorii ideii şi conservatorii antiunionişti. Dincolo de dezbaterile politice prin diverse întruniri sau înţepăturile dintre gazetele pro şi contra, disputa a cucerit şi teatrul şi saloanele literare ale vremii. Pe scene s-a jucat piesa „Păcală şi Tândală”, scrisă şi publicată în „Steaua Dunării” de Vasile Alecsandri şi care prezenta un dialog politic între „un june unionist” şi „un bătrân giubeliu”. Poezia „Moldova la 1857”, scrisă de acelaşi tribun, s-a recitat prin mai toate saloanele intelectuale, fiind pe buzele tuturor. Nu a lipsit nici replica antiunionistă, una dintre ele fiind o poezie cu acelaşi titlu, dar care zugrăvea în culori sumbre viitorul. (un articol de Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*