În iunie, Iaşul fremăta de emoţiile terminării şcolii

Publicat de Curierul de Iasi la data de 10/06/2010

Cronica unui vechi iesean – Ion Mitican

Mai sunt vreo 18 zile şi e sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Şi ce zile trepidante şi emoţionante erau acestea în Iaşii străbunilor… Sărbătoarea era pe vremuri Ziua Şcolilor, în care părinţii şi bunicii, împreună cu vlăstarele vieţii lor, petreceau tulburătoarele clipe ale încheierii anului şcolar şi începerea vacanţei – cea din urmă în cazul absolvenţilor. De Sân Petru – cum se mai numea în popor sărbătoarea Sfinţilor Apostoli, numele Petru fiind mai utilizat – se săvârşea odinioară premierea elevilor, amplu prezentată de gazete. Festivitatea începea cu dezvelirea tabloului absolvenţilor aşezat pe culoarul şcolii, în suita bogată de cadre cu chipuri tinereşti şi inocente uşor umbrite de nostalgia apropiatelor despărţiri. Sărbătoriţii primind câte o copie fotografică, aceasta devenea un răboj al visurilor şi al gândurilor momentului, notate cu duioşie pe spate.

Tabloul, realizat de obicei într-un atelier fotografic cu câteva săptămâni mai înainte şi împodobit cu miniaturi de „pictorii” clasei, se expunea într-o vitrină centrală din străzile Lăpuşneanu, Cuza Vodă, Ştefan cel Mare, negustorii vremii simţindu-se onoraţi de găzduirea unor asemenea lucrări, adesea opere de artă, în faţa căreia se opreau ochii mai tuturor trecătorilor să privească chipurile luminate de speranţă şi încredere în viitor.

Apariţia lor în vitrine reprezenta un moment de seamă al anului şi al vieţii aşezării, „Sărbătoarea absolvenţilor” trezind în sufletele privitorilor tulburătoare aduceri aminte şi transmiţând telepatic chipurilor din ramă – „copii noştri” – duioase sentimente de preţuire şi iubire.

Tablourile absolvenţilor – în vitrinele oraşului

Asemenea tablouri cu absolvenţi se mai întocmesc şi astăzi la unele şcoli, dar nu mai sunt expuse în vitrinele oraşului fapt pentru care nu mai sunt văzute de publicul larg şi evenimentul trece adesea anonim. E păcat. Şi, ca multe vechi obiceiuri ale tradiţiilor bătrâneşti, ar trebui reluat, contribuind la reînvierea romantismului încurajator al strămoşilor, de care este atâta nevoie în zilele noastre înnegurate de nevoi şi violenţă.

Festivitatea şcolară din ziua Sfinţilor Petru şi Pavel – martirizaţi şi ucişi în anul 67 -, cuprindea un cuvânt de deschidere, coruri, recitări, snoave, scenete şi satire inspirate din viaţa şcolii şi povestite cu şarm de autori. Pentru reuşita acestor serbări se editau manuale cu bogate programe artistice tematice. Astfel, prin anii 1939 exista Manualul Serbărilor Şcolare, volumul I şi II, semnate de Ilie I. Mirea. Volumul al II-lea, pe lângă Serbarea Încheierii Anului Şcolar, cuprindea şi pe aceea a Paştelui, a Independenţei, a Eroilor şi a Sădirii Pomilor, momente importante în viaţa scolastică.

Între recitări, unele erau inspirate din trăirile satului de care orice copil al ţării era legat. În acest scop, pentru a se uşura împrăştierea binefăcătoare a culturii, majoritatea şcolilor orăşeneşti de altădată se înfrăţeau cu acele rurale, pe baza înţelegerii dintre conduceri, încurajate de inspectoratele şcolare, şi-şi făceau vizite reciproce, măcar de o zi.

În timpul acestor întâlniri, atunci când erau mai lungi, copiii orăşeni însoţiţi de profesorii lor erau găzduiţi la colegii rurali, vizitau localitatea, grădinile, plantaţiile şcolare – pe vremuri obligatorii -, monumentele, pădurile, lanurile, prisăcile, livezile şi bineînţeles căminul cultural pe scena căruia dădeau şi spectacole. Participau cu gazdele la cules plante medicinale (romaniţă, flori de soc, de tei, pojarniţă), la cules frunze de agud pentru viermii de mătase nelipsiţi vara din şcolile rurale pentru a-şi procura fonduri, făceau o clacă la seceriş ori la strâns spice pe ogoare, trăind astfel câteva zile de „viaţă la ţară”. Acţiunile acestea având caracter reciproc, elevii din sate erau la rândul lor musafirii şcolilor urbane, colegii orăşeni găzduindu-i, conducându-i la muzee, teatre, cinematografe şi legându-se prietenii nestinse toată viaţa. Datorită acestor întâlniri, adesea copiii din sate se bucurau de ajutorul colegilor şi profesorilor orăşeni pentru frecventarea şcolilor superioare. Şi ce uşor s-ar putea relua, măcar pentru o zi – două, existând mijloace de comunicare şi de transport comode!

Poezii recitate cu duioşie la serbările străbunilor

La serbările străbunilor se recitau cu duioşie versurile lui Alecsadri, inspirate din viaţa satului, de muncile câmpului sau de anotimpuri. Nu lipseau nici acele închinate „Mamei” de Vasile Militaru:

„A venit aseară mama, din sătucu-i de departe, / Să mai vadă pe fecioru-i astăzi domn cu multă carte. / A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag / Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag. / Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept duioasă / Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă. / …Şi de-abea o fac să şadă pe un divan cu scoarţă nouă / – Mi era dor de tine, maică, }i-am adus  vreo zece ouă. / Nişte unt, iar colea-n traistă nişte nuci vreo două sute / Şi cu ochii plini de lacrimi prinde iar să mă sărute….”

Aşa cum strofele inspirate de secetă întristau sufletele tuturor spectatorilor indiferent că erau orăşeni sau săteni:

„E cald, arşiţă şi nu plouă / De când zăpada s-a topit, / Iar noaptea nu mai cade rouă / Şi grâu şi iarbă s-au pârlit, / Ovăzul nici n-a răsărit. / Dogoritor adie vântul, / Pământu-i ars şi-adânc crăpat; În brazdă nu mai prinde plugul. Porumbul nu s-a semănat. / Prin râuri apele au secat, / Turme de oi, cirezi de vite / Mugind de foame pe izlaz, Din loc în loc merg istovite / După un fir de iarbă ars, / Ce-abia, ici colo – a mai rămas. / }ărani cu feţele plecate / Şi preoţi, albi, bătrâni greoi, Spre câmpu ars cu sfinte moaşte / Pornesc pe jos în trist convoi / Să facă rugă pentru ploi. (Cruciada românismului)

Poezia „Despărţire” a lui Gheorghe Munteanu isca adesea lacrimi pe obrajii ascultătorilor orăşeni, tulburaţi de amintirea satului natal sau al bunicilor:

„Bun rămas, căsuţă scumpă, de la margine de sat, / Unde duc cărări în luncă şi cotesc pre după râu, / Unde plopul sus ridică fruntea ca un împărat / Şi s-aud tălănci din iarba verde, înaltă până-n brâu. Tu, salcâm de la fereastră, obosit de anii grei. / Cu trei ramuri întristate şi tulpina despuiată. / Tu ai simţit fiorul morţii care a dus pe toţi ai mei. / Aş dori în bătrâna-ţi umbră să mai stau măcar odată…”

Cuvântul de deschidere al serbărilor, rostit de conducea scolii, evoca semnificativ amintirea sfinţilor în ziua cărora se ţinea serbarea, subliniindu-se că Apostolii Petru şi Pavel au suferit martirajul şi şi-au dat viaţa pentru credinţă. Simon, al cărui nume l-a schimbat Iisus Hristos zicându-i Petre sau Chefa (piatră), a fost crucificat în anul 67 la Roma unde predica credinţa cea nouă şi generoasă a creştinismului, iar Pavel (linişte), nume primit după botez de prigonitorul creştinilor Saul (furtună), a fost decapitat la Vatican pentru aceeaşi vină.

Agapa, balul absolvenţilor, turul despărţirii

Festivitatea se încheia cu împărţirea premiilor sau festivitatea premierii din zilele noastre, numele fiecărui premiant fiind subliniat de un refren intonat de orchestra sau corul şcolii. Înaintea ultimului război, majoritatea şcolilor importante aveau o fanfară sau orchestră, unele chiar pe amândouă, tradiţie păstrată în Ardeal şi la Chişinău ce ar trebui reluată şi în Iaşii zilelor noastre. Acestea, adesea, se întreceau în concursuri pe scenele din grădina Copou sau din Piaţa Unirii.

Atunci când în şcoli nu se putea organiza tradiţionala agapă colegială, „agapa despărţirii”, la care participau elevii şi profesorii, după serbarea finală, părinţii şi copiii se opreau la o grădină de vară sau la o cofetărie pentru a sărbători momentul, locantele vremii fiind pregătite cu bunătăţi tradiţionale („Tortul Premiantului”, „Prăjitura Absolventului”), la preţuri modice, anume stabilite pentru ziua Încheierii Anului Şcolar. Uneori tarafurile sau orchestrele acestora mergeau la masele tinerilor eroi cântându-le „Mulţi ani”.

Seara, bineînţeles, urma „balul absolvenţilor”, dar pentru a nu se provoace amărăciune în sufletul unor colegi cu posibilităţi materiale mai reduse se cerea evitarea luxului şi a extravaganţelor indicându-se costumaţia simplă. Din acest motiv, în majoritatea şcolilor de înaintea războiului uniformele erau obligatorii pentru toţi şi se interzicea venirea elevilor înstăriţi la şcoală cu trăsura sau cu maşina.

Balul, ca şi în zilele noastre, se petrecea în veselie, începând cu „Valsul Premianţilor”. Urma apoi duiosul „Tur al despărţirii”, când elevii claselor terminale împreună cu dirigintele şi profesorii făceau o scurtă plimbare prin oraş, oprindu-se nostalgici la Teiul lui Eminescu din Copou.

Acolo recitau versurile poetului, intonau melodii nostalgice, iar perechile de colegi, îndrăgostiţi, îngenuncheau ţinându-se de mână şi dorindu-şi iubirea nestinsă a poetului şi a muzei sale, Veronica.

Prin anii 1980, elevii Colegiului Tehnic Gh. Asachi din Copou treceau şi prin faţa edificiilor şi blocurilor de locuinţe construite cu mâinile lor, în orele de practică. Întâmpinau zorile cântând, făceau ultima fotografie în faţa şcolii, conduceau profesorii acasă şi se despărţeau lăcrimând. Se organiza şi Serbarea Premianţilor şcolilor secundare, în sala arhiplină a Teatrului, unde primarul le aducea recunoştinţa concetăţenilor şi darurile urbei. Autorităţile se zbăteau să ofere perspective, să creeze, să găsească şi să asigure, după posibilităţi şi cerinţe, locuri de muncă tinerei generaţii.

Aşa se petrecea Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel în Iaşul de odinioară, încurajându-se munca, dragostea faţă de meleagurile strămoşeşti şi încoronându-se destoinicia şi formarea caracterelor generoase în spirit de solidaritate.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*