[Iaşul istoric] Prima Universitate a Iaşului

Publicat de Curierul de Iasi la data de 21/05/2013

Şcoala iniţiată de Vasile Lupu şi reînviată de Nicolae Mavrocordat a devenit o adevărată universitate a vremii în timpul domniei lui Matei Ghica. A concurat de la egal la egal cu şcolile înalte din apusul Europei şi a pus bazele unui centru important educaţional în Răsăritul Europei.

“Facultas Artium“

Iaşul a devenit in secolul XVIII unul din cele mai importante centre educaţionale din Răsăritul Europei (litografie de epocă)

De multe ori uitat, începutul învăţământului universitar în Iaşi este marcat de Academia Moldovei. Domnitori luminaţi au reformat şi au îmbunătăţit şcoala domnească, aducând-o la jumătatea secolului XVIII la nivelul universităţilor vestice.

Între 1753 – 1756, pe timpul domniei lui Matei Ghica la Şcoala Domnească grecească s-a petrecut un eveniment deosebit, pierdut cu timpul din vedere deşi avea mare însemnătate. În 1755 la şcoală s-a început a învăţa şi noţiuni de filosofie, ca şi în instituţiile de învăţământ superior apusene, numite Facultas Artium. Potrivit practicelor timpului, şcoala cu un profesor era elementară, aceea cu minim doi devenea şcoală medie sau colegiu, iar aceea cu mai mulţi în care se preda şi filosofia apărea şcoală superioară (Ştefan Bârsănescu – Academia Domnească). Elevii şcolii ieşene au devenit, astfel, studenţi şi pe lângă limbi străine, religie, aritmetică, au fost iniţiaţi în filosofie, logică, psihologie. Fără multă vâlvă, Şcoala Domnească a luat caracter universitar, apărând astfel embrionul Universităţii Iaşilor (cum scria Profesorul Ştefan Bârsănescu, directorul Institutului pedagogic bucureştean în lucrarea sa Academia Domnească din Iaşi).

Primul abecedar

Primul abecedar românesc (bucvar) a apărut la Iaşi în 1755

Tot atunci a apărut şi primul abecedar în româneşte cu titlul Bucvar sau începerea de învăţătură cu slove slovineşti, tipărit la Mitropolie din îndemnul mitropolitului Kir Iacob (1755). Venind la tron şi domnitorul Ion Teodor Calimach (Callimachi) (1758 – 1761), moldovean la origine (grecizat), a socotit că limba elinească era deosebit de importantă, din ea “trăgându-se, ca dintr-un izvor, învăţătura celorlalte”. Pentru a ridica importanţa şcolii şi a nu-i stânjeni mersul, a oprit dascălii străini să mai înveţe copiii boierilor, acasă sau în aşa zise şcoli particulare, după capul lor, obligându-i la un examen de atestare. Acesta se dădea în faţa unei comisii condusă de directorul şcolii unde se învăţa obligatoriu 6 ani. Instituţia a căpătat astfel importanţa unei şcoli de stat, directorul ei devenind însemnat dregător al învăţămîntului ieşean. Domnitorul a păcătuit însă lăsând dregătoriile însemnate pe seama unor samsari din Fanar, punând vistiernic pe vestitul Stavrache, întors din pribegie.

Împotriva vistiernicului

Stavrache, potrivit vechiului nărav, n-a urmărit decât să-şi umple punga şi să iscodească noi biruri între care şi unul pe… jupânese. Umplându-se paharul nemulţumirilor a stârnit iar mânia târgoveţilor şi într-un miez de noapte adunându-se tătărăşenii laolaltă cu ţăranii din Iarmaroc şi alţi mahalagii oţărâţi, au tras clopotul cel mare de la Trei Ierarhi şi, punând mitropolitul înainte, au mers la Curte să ceară dreptate. Poarta fiind închisă şi poprită cu lemne şi tunuri, mulţimea a dărâmat-o şi, deşi s-a tras asupra ei, ucigându-se câţiva răsculaţi, lumea a intrat fioroasă în ograda domnitorului şi l-a cerut pe Stavrache, pentru “socoteală”. Vinovatul a fugit prin poarta din dos a grajdurilor, răsculaţii au cerut judecarea şi a celorlalţi tovarăşi de răutăţi, cu greu potolindu-i mitropolitul să nu dea iama printre toţi dregătorii Curţii.

Din acest motiv, preocuparea pentru învăţătură a lui Callimachi s-a uitat, dar a rămas în istorie “Revoluţia de la Iaşi”, petrecută pe vremea domniei sale (1759). Săvârşitorul rălelor năravuri, Stavrache, mutat cu “serviciul” la Bucureşti şi-a găsit acolo naşii, care l-au dat pe mâna unui gâde să-i scurteze capul (august 1775).

Grigore Ghica

Domnitorul Grigore Ghica a adus şcoala domnească la nivelul şcolilor europene

Ajuns pe scaunul Moldovei şi luminatul domnitor Grigore al III-lea Alexandru Ghica (1764 – 1767), acel care la a II-a domnie (1774 – 1777) avea să fie decapitat în Beilic pentru opunerea la răpirea Bucovinei de către austrieci şi om foarte înţelept “iubind să se îndestuleze cu învăţătura”, a susţinut truda dascălilor la şcolile din Moldova. Chiar de la începutul domniei a cerut Divanului să analizeze starea învăţământului, să asigure un buget permanent cu fonduri pentru salariile profesorilor, ca fiecare profesor să ştie ce are de primit şi de dat, cât şi pentru întreţinerea elevilor, cumpărarea instrumentelor şi cărţilor. Prezentându-i-se un raport, la 1 iunie 1765, cu măsuri pentru “organizarea unei şcoli moderne“, l-a aprobat la 6 iunie 1765. Reorganizarea continuând şi în anul următor 1766, domnitorul a dat un edict ce susţinea pătrunderea ştiinţelor pozitive şi a raţionalismului în învăţămînt, ridicând şcoala ieşeană la nivelul universităţilor apusene.

Adevărată Academie

Şcoala Domnească a devenit “Academia culturii şi a ştiiinţelor” pentru instruirea “poporului nostru ortodox” şi se numea Academia Învăţăturilor şi Epistimiilor (ştiinţelor) sau Academia Moldovei. Cu acest prilej s-a întărit puterea Eforiei şcolilor, condusă de mitropolit şi formată din vistiernic, alţi mari boieri, dar şi de patru negustori şi meseriaşi “başi” (fruntaşi) ceea ce însemna un mare pas democratic în mersul şcolii ieşene. Vechea şcoală iniţiată de Vasile Lupu, doborâtă de vicisitudinile vremii şi reînviată de Nicolae Mavrocordat şi întărită de Constantin Mavrocordat, a intrat în altă viaţă. Refomată, modernizată şi slujită de profesori cu doctorate şi licenţe în Italia, Franţa, Austria şi Germania, prin noua alcătuire şi înzestrare a ajuns însemnat for de cultură în Răsăritul european şi a concurat şcolile superioare din ţările vecine şi din Constantinopol, unde boierii îşi trimiteau copiii la învăţătură şi pregătire pentru viitoarele dregătorii de la Curtea Domnească. Aşa cum mai târziu, după desfiinţarea ei, datorită revoluţiei de la 1821 şi-i trimiteau la Paris.

Zdruncinarea mentalităţilor

Pe atunci, tinerii nefiind atraşi de cariere didactice preferau pregătire juridică, filosofică ca să ocupe servicii publice în administraţia superioară a ţării, unii boierii fiind acuzaţi de călătorii străini că erau leneşi şi se înghesuiau după funcţii la Curtea Domnească. Mai categoric, Dimitrie Cantemir vorbind despre năravurile lor, scria: “Nu sunt iubitori de învăţătură şi chiar le e urâtă”, gândind că “oamenii învăţaţi îşi pierd mintea” sau că “învăţătura este treaba popilor” (Descrierea Moldovei).

La nivelul universităţilor apusene

Academia ieşeană, instituţie de învăţământ superior cu caracter laic şi mai puţine implicaţii religioase, era la curent cu teoriile şi studiile din şcolile şi universităţile europene, unde învăţaseră profesorii ei şi ale căror manuale, traduse, adaptate şi chiar completate se utilizau cu succes. Aşa cum constata Constantin Noica, cele două şcoli din Bucureşti şi din Iaşi asigurau “un învăţământ universitar cu nimic inferior aceluia oferit pe atunci de Italia sau Germania”. Faptul că se folosea greaca, limba majoră a religiei ortodoxe de tradiţie bizantină, nu era împiedicător, căci şi în universităţile ţărilor vestice, în locul limbilor naţionale se folosea cu precădere limba latina, fără a le desconsidera nimeni.

Mereu reformate, în anumite perioade, şcolile din principate impuneau mai multe cicluri de învăţătură de câte trei ani fiecare (Ariadna Camariano-Cioran…), Academia încheindu-le cu ultimile două, desfăşurate în şase ani.

Cursurile erau organizate pe secţiuni, ca nişte facultăţi, de obicei trei: ştiinţe pozitive, literatură şi diferite limbi.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*