Iasul istoric – Pelerinaj la Sfânta, în Iaşii de odinioară

Publicat de Curierul de Iasi la data de 12/10/2012

Fiindcă suntem în zilele marii sărbători care aduce în oraş mii de credincioşi dornici să-şi plece fruntea la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, dar şi pentru că vremurile şi trăirile sunt altele faţă de cele strămoşeşti, ne propunem să evocăm sărbătoarea pe care o trăia Iaşul anilor de demult. Asemenea dorinţă a avut, probabil, şi Mihail Sadoveanu, prin 1928-1929, atunci când a scris tulburătorul roman „Vremea Ducăi Vodă”, inspirat din timpul vieţii lui Gheorghe Duca, domnitorul Moldovei de câteva ori între 1665 şi 1683.

Sub ocrotirea Sfintei

Autorul l-a însoţit cu gândurile la priveghiul Sfintei Cuvioase. „Spre al treilea ceas al nopţii” din ajunul sărbătorii, „Vodă se sui cu Doamna în rădvan, între facle şi călăreţi, ca să facă cu mare pohfală drumul scurt pînă în Trisfetite, după rânduiala rămasă de la binecinstitorul Vasilie-Voievod. Iar domniţa Catrina îi urmă de-aproape în caleaşca ei”. Sfintele moaşte aduse de la Patriarhia din Constantinopol (Istanbul), prin 1641, cu mare cheltuială, de vrednicul domnitor Vasile Lupu, se aflau pe atunci la Trei Ierarhi (Trisfetite), strălucita sa ctitorie construită între anii 1637–1639. Domnitorul dorise ca Iaşii să beneficieze de ocrotirea Sfintei Cuvioase – aşa cum Suceava se afla sub ocrotirea Sfântului Ioan cel Nou adus de Alexandru cel Bun în anul 1402 – şi totodată să devină un puternic centru al ortodoxiei, iar ziua de 14 octombrie, a Cuvioasei, să fie marea sărbătoare a capitalei Moldovei.

„Roiuri de oameni”

„Podul de lemn din Uliţa cea mare (Ştefan cel Mare, din zilele noastre) era înţesat de roiuri de oameni. Unii stăteau la focuri pe sub zăplazuri, cinând din merindele aduse în căruţe. Alţii se îmbulzeau fremătând spre turnul Trisfetitelor. O samă se căţăraseră şi pe zidul de împrejmuire al mănăstirii ca să vadă trecând alaiul domnesc.

Drăganii deschideau loc cu caii şi chiverele lor scânteiau în pâlpâirile luminilor. Când răzbătură în ograda sfântului lăcaş, chimvalele (talerele de aramă) sunară cu zvon asurzitor în turn şi soborul, în odăjdii, cu prea cuvioşia sa stareţul în frunte, ieşi întru întâmpinare, cu cântări de slavă. Primiră pe măriţii oaspeţi cu închinăciuni şi sprijiniră pe Vodă de subsuori, urmându-l cu capetele plecate în biserică, pe când Măria Sa călca domol, privind în jur cu posomorâta-i trufie.”

Clopotele vesteau sărbătoarea

Pe atunci era obiceiul ca toate clopotele târgului, de la Cetăţuie şi până în Tătăraşi şi Păcurari, să vestească marea sărbătoare, ţinându-şi ison întreaga noapte. Biserica, împodobită ca o mireasă şi cu sculpturile aurii luminate de pădurea lumânărilor din jur, strălucea misterios în taina nopţii. Iaşii anilor aceia – şi chiar până pe la 1800 – aveau altă înfăţişare, multe case fiind scunde acoperite cu draniţă (şindrilă) şi chiar cu stuf, printre ele îşi ridica către cer turlele câte o biserică sau se înălţa semeţ acoperişul vreo unui conac boieresc, în mijlocul unei ogrăzi cu fel de fel de acareturi, stoguri de fân, grădini si florărie.

Dricul (centrul) târgului se afla de-a lungul uliţei negustoreşti ce ieşea dinspre poarta răsăriteană a Curţii Domneşti – prefăcută acum în strada Grigore Ureche -, prelungită cu uliţa Trapezănească, a schimbătorilor de bani – numită astăzi Grigore Ghica.

Majoritatea locuitorilor ţării şi chiar din mahalale târgului, în afara de boieri, dregători, oşteni şi negustori, purtau străvechile straie ale dacilor de pe columna lui Traian.

Încă din ajunul sărbătorii oraşul se umplea de oaspeţii veniţi „ din toată ţara şi chiar de peste Nistru” cu căruţele, carele, trăsurile ori cu harabalele. Trăgeau la neamuri, pe la hanurile împrăştiate prin toate mahalalele sau pe marginea uliţelor, se ghiloseau la o fântână de colbul drumului şi apoi, cârduri, cârduri, mii de bunici, părinţi şi copii se îndreptau către Trisfetite. În zilele Sfintei, Uliţa Mare (strada Ştefan cel Mare) devenea un râu dalb de iţari, cămăşi, catrinţe şi ii, ce se revărsa prin poarta mănăstirii lui Vasile Lupu.

Uliţa străbunilor era o uriaşă expoziţie

Cu braţele pline de busuioc, flori şi dumitriţe, mulţimea, majoritatea în straile albe strămoşeşti, păşea cu pioşenie prin faţa raclei Sfintei, aşezată pe catafalcul din faţa bisericii. Trecerea prin poartă era mai greoaie, străvechiul locaş fiind înconjurat cu metereze ocrotitoare ce aveau la uliţă zidiri deasupra cărora se ridica un turn cu ceasornic şi clopote sunătoare, menite să vestească curgerea timpului şi să vegheze tihna întregului oraş.

Ograda fiind mică şi înconjurată de chilii, clădiri pentru şcoli şi internat, locuri pentru priveghere în preajma Sfintei se găseau cu greu. Le ocupau, de obicei, acei veniţi mai din vreme ce se rugau îngenuncheaţi ori se odihneau pe câte un ţolicel. Cei mai mulţi, cu sufletul împăcat după închinarea la Sfântă, purtând cu smerenie firul de busuioc sfinţit menit a fi pus lângă icoana de acasă, se mulţumeau să privegheze stând pe malul şanţurilor, de-a lungul Uliţei Mari cu gardurile acoperite de covoare, macaturi, ştergare şi felurite pânzării şi ţesături.

În zilele acelea Uliţa străbunilor era o uriaşă expoziţie de artă populară cu lucruri de rară frumuseţe migălite în decursul nopţilor lungi de iarnă, la războaie şi gherghefuri, de mâinile nenumăratelor artiste anonime, femeile Moldovei.

Fiindcă feştilele celor câteva felinare se treceau de la o bucată de noapte, le ţineau locul miile de lumânări şi focuşoarele aprinse de-a lungul uliţei, pentru priveghi, la lumina cărora credincioşii gustau merindele înşirate pe ştergar, treceau din mână în mână ulciorul cu apă sau must, se cunoşteau şi se încălzeau în nopţile încercate de brume.

Prin târg, la cumpărături

A doua zi, după o raită şi prin târg şi unele cumpărături, acei cu neamuri se întorceau la gazde să serbeze, gustând împreună roadele toamnelor bogate, aduse în traistele vărgate: poamă, mere, perje, caş afumat sau în coajă de brad, păstrăvi stafidiţi, nuci, colaci, cu bucurie udate de mustul chişcăreţ ce spuma în ulcele.

Alţii, mai cu seamă bărbaţii, trăgeau o raită şi prin Medean sau Piaţa Sfintei Vineri întinsă pe vremuri între biserica Sfântului Neculai şi biserica Sfintei Vineri (în preajma căreia se construia prin 1872 Hala Mare). Acolo se înălţau teancuri de căciuli, stive de ciubote, ciuboţele şi straie, care după cumpărare, se cereau numaidecât udate la „mustăriile ” din partea de sus a Medeanului, spre uliţa Podul Vechi (strada Costache Negri), unde trăgeau carele cu poamă rozachie şi busuioacă de la Cotnari, Socola, Galata, Răducăneni şi din alte sate cu vii însorite.

Mustul curgea din desagii călcaţi cu picioarele în uluce sau din zdrobitoare, ţâşnea din teascuri, fierbea în căzi şi şiroia la canele, încheind în bucurie mare întâlnire de la Ieşi a trăitorilor din Ţara de Sus şi aceea de Jos, din Bucovina şi din Vrancea. Ciocnind ulcele, schimbau veşti, se închegau prietenii, se puneau la cale încuscriri şi cumătrii şi se întărea marea familie a trăitorilor din Ţara Moldovei.

Tradiţionala Sărbătorire de la Trei Ierarhi, cu vechime de aproape 250 de ani, avea să se mute la Mitropolie după un tragic eveniment petrecut într-o tristă dimineaţă de iarnă. Începând repararea bisericii slăbită de cutremure (1883-1904) racla cu moaştele sfintei fuseseră mutate în Sala gotică, unde se înfiinţase un mic paraclis. Acolo, în dimineaţa de 27 decembrie 1888, a treia zi de Crăciun, avea loc un incendiu de la o lumânare rămasă aprinsă, în urma căruia sfintele moaşte, rămase miraculos neatinse de foc, au fost mutate la Mitropolie în ziua de 9 ianuarie 1889. (Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*