[Iaşul istoric] Grădina oratorilor din Uliţa Mare

Publicat de Curierul de Iasi la data de 14/06/2013

Academia ieşeană a devenit, la începutul anilor 1800, un forum al înaltelor idei ale vremii. Învăţăturile de pe băncile academiei au intrat şi în spaţiul public, pe Uliţa Mare înfinţându-se o veritabilă grădină a oratorilor. Duelurile intelectuale ale studenţilor, exerciţiile de declamaţiune şi recitarea poeziilor erau foarte gustate de târgoveţii ieşeni.

strada stefan cel mare 1920

Grădina oratorilor era amenajată în faţa actualei Mitropolii. Studenţii se duelau aici în discursuri şi declamaţii

Academia din grădină

Uliţa Mare era acaparată la începutul secolului XIX de tinerii academişti mergând călări sau în trăsuri, ce se încrucişau cu profesorii cu studii şi doctorate. Evocând şcolile vremii, un cercetător (G. Papadopol), a scris că ”în România a existat un ateneu elenic în care se forma o dulce şi plăcută frazeologie, ce lipsea în alte părţi ale Greciei”. Prezentând şcoala din Uliţa Mare în duioasele sale conferinţe, prin Iaşii anilor 1960 – 1970, profesorul George Băileanu, doctor în drept şi licenţiat în litere, unul dintre pasionaţii cercetători ai vechiului Iaşi, ce ridicase din ruini Casa Universitarilor, a descris vechea Academie de parcă o avea în faţa ochilor. Era îndrăgostit de bunica Universităţii ieşene ieşene, la care au studiat tineri de toate naţiile şi era impresionat de faptul că Academia secolului al XVIII-lea avea caracter liber, studiile fiind gratuite, elevii săraci beneficiind şi de burse de întreţinere, încă din timpul lui Antioh Cantemir şi Nicolae Mavrocordat.

Discursuri publice

Retorica fiind obiectul cel mai căutat şi plăcut al vremii, mulţi dintre studenţii Academiei o exersau cu sârg în amfiteatrele pline de ascultători şi chiar în grădina şcolii. Toţi doreau sucesul lui Demosthene şi Cicero, marii oratori ai antichităţii greco-latine. Plimbându-se ca adepţii Şcolii peripateticilor (filosofii plimbăreţi), înfiinţată de Aristotel în Dumbrava lui Apollo, studenţii candidaţi la treburi publice, dregătorii înalte, diplomaţie şi dragomanie (reprezentanţi ai domnitorilor pe lângă Serai), doritori de elocinţă, rosteau cu voce tare discursuri, argumentând şi combătând pasionaţi felurite teme propuse de ascultători. Erau îmbrăcaţi ca preoţii în mantii negre (anterie sau robe avocăţeşti) ca studenţii universităţilor străine. Spre a îndepărta timiditatea, unii ieşeau în grădină lângă Uliţa Mare şi, urcaţi pe un pietroi anume aşezat în grădină drept piedestal, se adresau trecătorilor recitând fragmente din învăţăturile sale ori din scrierile lui Platon şi Aristotel. Discursurile erau spuse în greacă, latină ori româneşte, spre adânca plăcere a sutelor de trecători sau negustori ambulanţi ce rătăceau prin faţa Mitropoliei şi-i ascultau cu gura căscată.

Reputaţie

Ca şi la universităţile europene, lecţiile unora ţinute pe aceleaşi coordonate occidentale, erau urmărite nu numai de academişti, ci şi de public auditoriu sau elevi neînscrişi la cursuri. Astfel era cursul de Logică al eruditului profesor şi pedagog Dimitrie Philippide ca şi al lui Neofit Dukas, partizan al educaţiei fetelor, viitoare mame şi susţinător al principiului ca profesorul să fie un părinte apropiat de sufletul elevilor şi nu un tiran.

Trecătorii îi ascultau cu simpatie, căci uneori oratorii, pasionaţi de arta dramatică căutau să copieze marii filosofi antici. Îmbrăcându-se la fel, unşi cu praf de cretă, ca să imite marmura, se înşirau nemişcaţi prin grădină stând ca modele colegilor ce îi desenau sau sculptau. Pe când lumea se oprea să privească pâlcul de statui vii ce apăreau şi dispăreau ca din basme pe Uliţa Mare, câte una începea deodată să vorbească sau să recite pasionată versuri, cum învăţaseră la cursul de Poetică al profesorului George Therapianos. Spectacolul fiind atrăgător şi captivant, la el aderau şi “hotarnicii” lui Asachi, citând versurile poeţilor latini.

: Promenadă publică în Iaşi. Desen de John Clark - 1819

Dueluri intelectuale

Ascultând pe colegii greci, unii fii de mari şi impozanţi dregători la Curtea Domnească, interpretând mândri şi curajoşi fragmente din capodoperele marilor tragici (parţial interzise în şcolile greceşti din secolul al XVIII – lea pentru unele idei socotite ateiste), ce reînviau vitejia strămoşilor, tinerii studenţi moldoveni nu pierdeau prilejul de a-i ironiza.

Bineînţeles, nu rămâneau fără răspuns de la cei vizaţi, între academişti iscându-se adesea vii polemici, vesele şi versuite. Colegii greci îi tachinau pe cei români cu elegiile din Tristele lui Ovidiu, unde erau descrişi geţii ca fiind sălbatici şi violenţi. Românii replicau tot cu versurile lui Ovidiu: „Cu geţii în amestec sunt grecii de pe aice,/ Dar geţii cei războinici îi covârşesc pe greci./Şi mâna lor vitează te înjunghie pe dat,/ De-i eşti duşman înverşunat.

Duelurile acestea, probabil uneori mai aprinse, nu scăpau din vedere directorului Govdelas care îi socotea pe hotarnici mai indisciplinaţi, cum îi descria în raportul din august 1819 trimis Postelnicului Moldovei. “Directorul Govdelas era vexat în amorul propriu de faptul că profesorul român şi elevii săi erau independenţi şi nu-l ascultau” (Ariadna Camariano-Cioran).

Atracţie pentru târgoveţi

Trecătorii Uliţei Mari se opreau des în „Grădina oratorilor” şi, fără să vrea, se instruiau, luând cunoştinţă de anticii filosofi, Thales din Milet, Pitagora, Heraclit din Efes, Socrate, Democrit, Platon şi Aristotel. Ascultau precepte şi reţineau numele marilor înaintaşi. Aflau despre legendele şi scriitorii antichităţii.

Neavând ceva mai bun de făcut după masă, cum spunea un călător, Kosmali, vizitator prin 1822 la Iaşi, târgoveţii se plimbau pe Uliţa Mare ore întregi adesea cu trăsura roată lângă roată, până ce praful le acoperea faţa. (Xenopol, Istoria Românilor, vol. V). Uliţa se umplea de rădvane cu cucoane şi boieri, dintre care unii încetineau sau chiar se opreau la grădina Academiei, căci academiştii erau fermecători, locul fiind poreclit “micul Parnas” sau “Grădina oratorilor”.

„Moldovencele, tare frumoase”

Cucoanele, mai cu seamă, pentru care petrecerile, soarelele şi amorul erau singurele preocupări, ardeau de dorinţa să devină muzele Heliconului şi îşi etalau frumuseţea, căci aşa cum scria Marco Antonio Cazzaiti (Katsaitis), călător la Iaşi pe la 1742, “toate femeile moldovence sunt tare frumoase, spre deosebire de cele din Valahia… Umblă toate în trăsură şi nu trăiesc ferite de relaţii, după obiceiul grecesc şi turcesc, ci frecventează societatea în libertate deplină şi sunt dezinvolte ca italiencele…” (Călători străini despre ţările române, vol. 9).

Educaţie şi în public

În grădina de pe Uliţa Mare sau în amfiteatre, mulţi ieşeni auzeau prima oară de optică, magnetism, electricitate, despre teoria heliocentristă repudiată de inchizitori din 1616 şi chiar până în 1822 cât şi de aceea mai veche geocentristă. Acolo făceau cunoştinţă cu ideile iluministe lansate de revista Enciclopedia Franceză în 1760 şi care doreau dreptate şi instaurarea bunătăţii umane prin transformarea caracterelor oamenilor şi educaţia spiritelor, despre visul înlăturării despotismului clasei privilegiate, despre ideile egalitariste şi conveţuirea într-o societate umanist – socială, despre Voltaire şi Montesquieu, făcându-i sensibili la ideile social filosofice ce prindeau rădăcini în sufletul ieşenilor.

……………..

Iaşul înaintea Bucureştiului

Iaşii, cu dealurile sale înalte ca ale Atenei şi Uliţa Mare pitorească şi gălăgioasă, reprezentau pentru elevi şi profesori Mica Grecie. Multora dintre academiştii veniţi din teritoriile greceşti le plăcea Iaşul şi rămâneau aici asemuindu-l cu o Atenă reînviată. Localnicii moldoveni fiind ca şi strămoşii lor atenienii: “vioi, cam uşurateci, schimbători, ironici, învârtăreţi, aprigi, dar entuziaşti şi calzi”, spre deosebire de spartani care erau mai “întunecaţi şi mai reci, cu aplecare pentru dedesubturi”, ca bucureştenii. Şcoala Iaşului era şi mai progresistă faţă de Bucureşti, la Iaşi predându-se cursuri în pas cu universităţile Apusului precum aritmetică şi fizică modernă încă de prin 1765, faţa de 1776 când a început la Bucuresti. De asemenea, la Iaşi, prelegerile în româneşte au început din 1814, de Gh. Asachi pe când la Bucureşti abia peste un an, prin 1815, de Gh. Lazăr.

Comments

comments



1 Comentariu

  1. Îl vedeam pe tata-mare cum înainta spre casă cu ceva mare şi portocaliu sub braţ. Eram mică şi negricioasă, cu colţurile gurii atîrnînd în jos şi îl iubeam tare pe tata mare. Şi el mă iubea. Omul ăla imens şi bun ca un colţ de pîine caldă, cu nasul lui roşu şi borcănat, tare mă mai iubea. Ştia că vreau bicicletă şi strînsese el din ciubucurile lui de zidar bănuţ peste bănuţ iar acum înainta pe stradă mîndru şi bucuros de bucuria ce avea să îmi pricinuiască. Am sărit jumătate de oră în sus,ţipînd. Tata mare îmi luase pegas, pegas portocaliu, al meu şi numai al meu, să îl călăresc prin păduri şi printre lacurile care se întindeau la marginea satului unde am crescut. Şi ce l-am mai călărit. Cîte fire de iarbă mirositor verde am strivit sub pneuri. Cîte bălţi am împroşcat, cîte noroaie am încălecat, cîţi năsturei am zdrobit în zburda mea copilăroasă din verile prăfoase şi lungi, cînd timpul avea răbdare cu noi. Şi mai tîrziu, drumurile largi şi uscate, cu plopi foşnitori şi sumbri, sub care am pedalat cu neagră deznădejde, de două ori pe zi, 7 kilometri dus şi 7 kilometri întors pînă la mormîntul primului meu iubit, tot pe el, pe pegasul meu oranj. Mutată la oraş, pegasul a rămas uitat în şopron. I-a pierit portocaliul, i-a ruginit aluminiul. Apoi a dispărut cu totul. L-am uitat, aşa cum uiţi lucruri şi oameni dragi cînd nu îi mai vezi, dar îţi rămîn în colţuri de minte şi suflet ca nişte fotografii sepia, cu zimţi.




*